Astăzi, Calistrat Hogaș, unul dintre puținii scriitori de la începutul veacului trecut, cu studii de specialitate, este un model pentru ceea ce înseamnă literatura de călătorie, un Dickens autohton.
De aceea, mi se pare nedrept că a fost persiflat de G. Călinescu, titanul cărturar, în Istoria literaturii….
(Va urma)
În clasă, de câte ori auzeam de „Pisicuța” (numele iepei dresate să meargă prin munți, pe care autorul a cumpărat-o de la cel mai bun crescător de cai), noi râdeam (inclusiv eu): Ha! Ha! Ha! Și ne mai atrăgea atenția numele unei figuri de stil, hiperbola. Calistrat Hogaș este un maestru al utilizării acestui mijloc artistic – ne preciza distinsa doamnă, Elena Joița. Pisicuța inspira jumătate din atmosferă, cu nările ei cabaline, noi, tot aerul din oraș, pe când subliniam hiperbolele din text. Fixam uriași preistorici în insectar – mie așa mi se părea (în urma exercițiului), cu acest sentiment de autoritate mergeam acasă.
(Va urma)
Nu pot, din fire, vedea un film de două ori sau reciti vreo carte. Cu toate acestea, au fost excepții.
În clasa a opta, fiindcă o studiam, pentru treapta întâi, am citit Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, dar nu m-am ales cu mare lucru, dimpotrivă, cu întrebarea de ce învățăm despre o carte care nu atrage. Nu m-am învinovățit pe mine sau vârsta pe care o aveam, pentru inconvenient (totdeauna am crezut în mine și în capacitatea de a descifra, așa cum se cuvine, un text scris în limba română). Am tăcut asupra stării incerte, mai ales că, în jurul meu, răsăreau din blocul în care locuiam, tot felul de cititori înfocați, a căror gură măcănea întruna despre capodoperele pe care numai ei le răsfoiau și le dețineau în bibliotecă – asta ai fi înțeles din toată polologhia lor. Acesta era al doilea dubiu, în afara celui livresc (de ce am studia ceva care mie nu mi-a plăcut etc.): cum eu, visând să devin elev al Liceului de Filologie, sunt depășit în volumul de lectură, de către muncitorii de la Oltcit sau de la alte fabrici? Pierdeam din vedere diferența de vârstă și de preocupări. Eu eram un copil, pe când ei, fie se aflau în pragul pensiei, ca bătrânul Stanciu, de la etajul al treilea, declarat „cititor avid”, de către doamna Dogaru, vecina de la parter, fie, în avântul de a-l asculta pe „tovarășul”.
Din ambiție, pentru a nu fi descoperit (sau cu „goluri”) în vreo discuție, oricât de accidentală, am luat măsuri: pe de o parte, învățam comentariile, a căror știință îmi asigura succesul la examenul de treaptă, iar, pe de altă parte, citeam, zilnic, din clasici.
Adnotări
Am fost la domnul Stanciu, într-o seară și am împrumutat David Copperfield de Charles Dickens. Eram curios ce discuții poate purta acest bătrân, scund de statură, butucănos și cu barbă. Vorbea repede și părea a fi peltic. Într-adevăr, biblioteca lui era dichisită cu foarte multe volume, însă predominau cele tehnice (care pe mine nu mă interesau).
Domnul Stanciu avea un obicei, acela de a-și scrie numele cu pixul pe cotorul cărților, pe motiv că, dacă îi sunt cumva furate, să le recunoască – așa mi-a răspuns, când l-am întrebat. Am vrut și eu să procedez la fel, cu bietele mele cărți, eram încântat de idee, însă mama nu m-a lăsat „să-mi bat joc de ele”. Dintr-un motiv sau altul, nu mai știu exact, cartea împrumutată (cele trei volume) este și, astăzi, la mine. Domnul Stanciu nu mai este, de multe decenii, nici măcar pe pământ.
E atât de frustrant raportul dintre om și lucrul care, cândva, i-a aparținut, pentru că posesorul dispare, pe când obiectul acela minuscul, oricare ar fi, manevrat în mână, mototolit etc. îi supraviețuiește.
(Va urma)
În palatul acesta, ascult, de dimineața până seara, simfonia neîncetată de la radioul care tot merge și nu are bruiaj deloc, deși fustele slujnicelor, la cât se învârt, scânteiază, de la atingerea podelelor... Vârful sunetelor armonioase, retezat de scârțâitul trăsurii de afară, este copleșit de o răceală ambientală, precum stânca adună fulgerele în poală.