Cărți citite de două ori (I)

  1. Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș

Nu pot, din fire, vedea un film de două ori sau reciti vreo carte. Cu toate acestea, au fost excepții.

În clasa a opta, fiindcă o studiam, pentru treapta întâi, am citit Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, dar nu m-am ales cu mare lucru, dimpotrivă, cu întrebarea de ce învățăm despre o carte care nu atrage. Nu m-am învinovățit pe mine sau vârsta pe care o aveam, pentru inconvenient (totdeauna am crezut în mine și în capacitatea de a descifra, așa cum se cuvine, un text scris în limba română). Am tăcut asupra stării incerte, mai ales că, în jurul meu, răsăreau din blocul în care locuiam, tot felul de cititori înfocați, a căror gură măcănea întruna despre capodoperele pe care numai ei le răsfoiau și le dețineau în bibliotecă – asta ai fi înțeles din toată polologhia lor. Acesta era al doilea dubiu, în afara celui livresc (de ce am studia ceva care mie nu mi-a plăcut etc.): cum eu, visând să devin elev al Liceului de Filologie, sunt depășit în volumul de lectură, de către muncitorii de la Oltcit sau de la alte fabrici? Pierdeam din vedere diferența de vârstă și de preocupări. Eu eram un copil, pe când ei, fie se aflau în pragul pensiei, ca bătrânul Stanciu, de la etajul al treilea, declarat „cititor avid”, de către doamna Dogaru, vecina de la parter, fie, în avântul de a-l asculta pe „tovarășul”.

Din ambiție, pentru a nu fi descoperit (sau cu „goluri”) în vreo discuție, oricât de accidentală, am luat măsuri: pe de o parte, învățam comentariile, a căror știință îmi asigura succesul la examenul de treaptă, iar, pe de altă parte, citeam, zilnic, din clasici.

Adnotări

Am fost la domnul Stanciu, într-o seară și am împrumutat David Copperfield de Charles Dickens. Eram curios ce discuții poate purta acest bătrân, scund de statură, butucănos și cu barbă. Vorbea repede și părea a fi peltic. Într-adevăr, biblioteca lui era dichisită cu foarte multe volume, însă predominau cele tehnice (care pe mine nu mă interesau).

Domnul Stanciu avea un obicei, acela de a-și scrie numele cu pixul pe cotorul cărților, pe motiv că, dacă îi sunt cumva furate, să le recunoască – așa mi-a răspuns, când l-am întrebat. Am vrut și eu să procedez la fel, cu bietele mele cărți, eram încântat de idee, însă mama nu m-a lăsat „să-mi bat joc de ele”. Dintr-un motiv sau altul, nu mai știu exact, cartea împrumutată (cele trei volume) este și, astăzi, la mine. Domnul Stanciu nu mai este, de multe decenii, nici măcar pe pământ.

E atât de frustrant raportul dintre om și lucrul care, cândva, i-a aparținut, pentru că posesorul dispare, pe când obiectul acela minuscul, oricare ar fi, manevrat în mână, mototolit etc. îi supraviețuiește.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.