De câte ori ies în curte, 
mă împiedic de pisoiul micuț - 
aș vrea să-l numesc!
Zărind ușa deschisă, 
vine la mine 
și-mi așteaptă mângâierea 
pe capu-i alb, pătat cu negru. 

Dacă îi dau sau nu mâncare,
el umblă după mine, 
ca o părere albă, 
ascunsă în mieunaturi, 
deloc supărătoare.

Tolănit în scaun, 
uitându-mă în gânduri
despre univers, 
îl ignor, pe înserate,
deși el sare pe trunchiul de cais,
în acrobații de tigru mic. 
Să-l vezi alunecând pe coajă,
nu-l crezi în stare 
să prindă creanga de mai sus,
răsfrântă pe coama de țiglă
a gardului, 
dar pisoiul are ușurință în salt
și nu-și pierde cumpătul,
când răsună vreun lătrat apropiat. 

(Va urma)

În agitația oarbă din peșteră,
ursul i-a zgâriat...
De frică, Eva aproape a ajuns abur - 
atât de mult se retrăsese 
în sine, 
din trupul scund,
până la stadiul acelui duh,
suflat de Dumnezeu 
peste lutul plămădit, 
în postava astrală. 

Pentru o clipă, 
în peșteră, 
trupul femeii a fost livid
(intrase Eva în moarte clinică, 
pe ușa temei de urs),
însă, pentru a doua oară,
Adam nu putea fi deznădăjduit 
și însingurat,
pe o planetă încă neumblată. 

Sufletul Evei călătorea înspre rai 
și a fost întrebat de îngerul păzitor
dacă mai vrea să reintre în acel trup,
care se zbătea pe pământ. 
-O, nu! Atât de ușor plutesc, din nou, 
peste nori!
-Nu poți ieși din istorie! Domnul a strigat
și de altă spaimă mai mare 
(decât aceea trăită în peșteră, jos), 
de frica de Dumnezeu, 
sufletul Evei s-a întors în pieptul ei înțepenit, 
pe care Adam, asudând tare,
apăsa cu palmele, 
în speranța resuscitării consoartei -
aveau o istorie de împărțit, 
aproape nouă sute de ani. 

Când Eva și-a revenit,
ca dintr-un vis, 
fiindcă surâdea și era senină,
ca o zi ruptă din rai, 
Adam a crezut că l-a apucat 
pe Dumnezeu de picior
și a zbughit-o din peșteră,
să cioplească un templu 
în stâncă.
(Va urma)

Răstignit pe litere, 
Zeus își spunea în barbă  
vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place, 
altuia nu-i face!” și ofta, 
gândindu-se la Prometeu, 
titanul milos, 
care dăruise oamenilor 
o copie a fulgerului din cer, 
focul pizmaș, talpă a iadului...

De la acea poruncă nedreaptă
(ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă
și să îndure în ficat lovitura de oțel,
a pliscului vulturului întunecat), 
a început puterea lui Zeus să scadă - 
ajunsese el, 
cel mai de temut dintre olimpieni,  
slab (ca fata de împărat, 
blestemată să fie bătrână mereu); 
jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu, 
care, din umbră, îl lăsase
să conducă pământul, 
huma albastră din univers, 
dar numai până la prima eroare 
de viziune, 
această decizie de înfumurat, 
orbit de propria-i glorie. 
(Va urma)