Pe caniculă, paginile m-au răcorit și m-au indus unui timp trecut, al cărui tempo era confortabil sufletului. Eu, cel din secolul al XXI-lea, am fost un tovarăș bun de călătorie lui Calistrat Hogaș, în plan fictiv. El însuși nu ar fi bănuit ca propria-i operă să ajungă pe masa mea de la țară și oamenii pe care i-a întâlnit, precum cei doi somnoroși din cerdac, pe care i-a întrebat despre traseu (dacă este bun drumul pe care a apucat-o), să fie acoperiți de nisipul din curtea mea și întinați de stropii roșii ai unui fruct estival, tăiat aproape de cartea deschisă la pagina la care am rămas de lecturat.
Dedublați în personaje, oamenii vii de atunci stau, de peste un secol, pitiți între litere și ascultă iureșul contemporan. De aceea, am avut grijă să-i închid între coperți, ca pe titani și să nu le aud gura decât la vreun eveniment de audiență, precum tastarea unei stări, aici, pe blog.
Calistrat Hogaș avea cu el, pe lângă săcuiul cu mălai, și un pistol. Noaptea l-a prins în gura unei peșteri. În timp ce urmărea răsăritul lunii, a auzit un foșnet. Crezând că poate fi un urs, a pus mâna pe armă, dar, din tufăriș, s-a ivit un om scund. Era părintele Ghermănuță (culegea ciuperci). S-au cunoscut atunci. Au intrat în vorbă.
-Am mălai și aș pune de mămăligă, dar nu am vas în care să fierb apa, a spus Hogaș.
-Eu am ciuperci și putem pregăti o ciulama.
-Dar în ce?
-Nu te teme. Avem vas! a replicat sprintenul călugăr. Și-a scos potcapul*, care avea dosul de oțel, l-a spălat, a luat apă de la pârâiașul din apropiere și l-a pus pe foc.
A doua zi, au pornit amândoi, înspre mănăstirea Nechit. Hogaș a fost oaspetele părintelui Ghermănuță, vreme de trei zile.
* Acest potcap, în care s-a făcut mămăligă, există în muzeul mănăstirii Nechit.
După ce am revenit de la Câmpina, m-am retras la țară, pentru relaxare, dar am dat peste o căldură infernală, de care nu puteam fugi.
Undeva, în biblioteca din lemn de nuc, am regăsit cartea Pe drumuri de munte și m-am apucat de citit. Îmi propusesem faptul, fiind curios să-l redescopăr pe Ghermănuță, personajul care, înainte de a fi devenit captivul foii magice, a fost om, cu funcție administrativă în mânăstirea Nechit.
Părintele Ghermănuță îmi părea numai o instanță narativă (conform definiției personajului literar), pierdut în negura vremii, dizolvat de istorie, nicidecum un bărbat „cu giubele de mătase, blăniţe cu samur” (și al cărui potcap este expus la mănăstirea la care a slujit).
(Va urma)
Adnotări.
Reflectam cum a ajuns călugărul Ghermănuță în narație, cum a străbătut el deceniile, numai cu o preocupare, aceea de a culege ciuperci. Nu-ți vine să crezi că în narații ajung oameni care se plimbă pe dinaintea ta, fac un pas și hop! în carte, ca într-un bazin de eternitate, înotând mai cu talent decât David Popovici.
Cu fiecare pagină lecturată, mă bucuram, în sinea mea, de răcoarea munților, senzația concretă de aprindere era atenuată.
În general, cartea are capacitatea de a abstractiza o ființă în carne și oase.
Pentru a-i defini calităţile de fiinţă vânjoasă, scriitorul îl denumeşte constant cu câte un epitet individualizator: “măruntul meu călugăr”, “uscăţivul meu călugăr”, “sprintenulmeu călugăr”. Întâlnit fiind în pădure şi oferindu-i drumeţului hribi fripţi, admiraţia pare întemeiată: “Ce mare şi sublim era părintele Ghermănuţă!…Ce mic şinetrebnic mă găseam eu faţă de dânsul!” Dar la interval de câteva pagini, după ce “iscusitul” călugăr îşi arătă slăbiciunile, urmează o apreciere contrară, îngroşând cu trăsături satirice vechiul portret: “Ce mic şi netrebnic era părintele Ghermănuţă!!… Nu-i vorba, că lucru tocmai mare nici eu nu eram!”
Am recitit Pe drumuri de munte, în anul 2001 (la șaptesprezece ani distanță față de prima lectură), în urma unei „misiuni” culturale, pe care am avut-o la Câmpina, oraș care se transformă, vara, în rai, datorită climei (răcoare în luna iulie, atât de răcoare, încât, dimineața, oamenii își pun flanel). Întreaga țară se topește, numai la Câmpina, se înregistrează temperaturi de Eden.
Fiind în tren, pe drumul de fier, înspre paradisul climateric, l-am auzit pe amicul meu, Ioan Anastasia: „Mai aveți la mânăstire potcapul părintelui Ghermănuță?”. Întrebarea era adresată unui călugăr vocal și atât de mare, încât eu nu aș fi intrat în vorbă niciodată cu el, de teamă. Glumesc.
Călugărul, la vreo patruzeci și cinci de ani, s-a oprit din conversația telefonică, purtată cu un „frate” de la Timișoara, căruia îi promisese că va participa la masă etc. Pe atunci, telefonul mobil era o raritate și de dimensiunea unei cărămizi. Călugărul, la fel ca toți fericiții posesori ai unui astfel de aparat, îl ținea la brâu – o bucată de stambă aurie, care-i strângea dulama.
(Va urma)
Note:
În general, bărbații își agățau „cărămida” (tel. mobil) de cureaua de la pantaloni, deasupra buzunarului drept, ca pe o bubă coaptă, însă erau foarte mândri, abia așteptau să fie sunați. Stăteau în loc, vorbeau tare, ca într-o arenă, pentru a-i auzi și a se minuna lumea de ei, stăpânii tehnologiei de ultimă oră. Se manifestau ca niște staruri rock. Dacă aplauzele întârziau, erau în stare să discute în centrul orașului, pe Unirii, vreme de o oră.
Astăzi, Calistrat Hogaș, unul dintre puținii scriitori de la începutul veacului trecut, cu studii de specialitate, este un model pentru ceea ce înseamnă literatura de călătorie, un Dickens autohton.
De aceea, mi se pare nedrept că a fost persiflat de G. Călinescu, titanul cărturar, în Istoria literaturii….
În clasă, de câte ori auzeam de „Pisicuța” (numele iepei dresate să meargă prin munți, pe care autorul a cumpărat-o de la cel mai bun crescător de cai), noi râdeam (inclusiv eu): Ha! Ha! Ha! Și ne mai atrăgea atenția numele unei figuri de stil, hiperbola. Calistrat Hogaș este un maestru al utilizării acestui mijloc artistic – ne preciza distinsa doamnă, Elena Joița. Pisicuța inspira jumătate din atmosferă, cu nările ei cabaline, noi, tot aerul din oraș, pe când subliniam hiperbolele din text. Fixam uriași preistorici în insectar – mie așa mi se părea (în urma exercițiului), cu acest sentiment de autoritate mergeam acasă.
Nu pot, din fire, vedea un film de două ori sau reciti vreo carte. Cu toate acestea, au fost excepții.
În clasa a opta, fiindcă o studiam, pentru treapta întâi, am citit Pe drumuri de munte, de Calistrat Hogaș, dar nu m-am ales cu mare lucru, dimpotrivă, cu întrebarea de ce învățăm despre o carte care nu atrage. Nu m-am învinovățit pe mine sau vârsta pe care o aveam, pentru inconvenient (totdeauna am crezut în mine și în capacitatea de a descifra, așa cum se cuvine, un text scris în limba română). Am tăcut asupra stării incerte, mai ales că, în jurul meu, răsăreau din blocul în care locuiam, tot felul de cititori înfocați, a căror gură măcănea întruna despre capodoperele pe care numai ei le răsfoiau și le dețineau în bibliotecă – asta ai fi înțeles din toată polologhia lor. Acesta era al doilea dubiu, în afara celui livresc (de ce am studia ceva care mie nu mi-a plăcut etc.): cum eu, visând să devin elev al Liceului de Filologie, sunt depășit în volumul de lectură, de către muncitorii de la Oltcit sau de la alte fabrici? Pierdeam din vedere diferența de vârstă și de preocupări. Eu eram un copil, pe când ei, fie se aflau în pragul pensiei, ca bătrânul Stanciu, de la etajul al treilea, declarat „cititor avid”, de către doamna Dogaru, vecina de la parter, fie, în avântul de a-l asculta pe „tovarășul”.
Din ambiție, pentru a nu fi descoperit (sau cu „goluri”) în vreo discuție, oricât de accidentală, am luat măsuri: pe de o parte, învățam comentariile, a căror știință îmi asigura succesul la examenul de treaptă, iar, pe de altă parte, citeam, zilnic, din clasici.
Adnotări
Am fost la domnul Stanciu, într-o seară și am împrumutat David Copperfield de Charles Dickens. Eram curios ce discuții poate purta acest bătrân, scund de statură, butucănos și cu barbă. Vorbea repede și părea a fi peltic. Într-adevăr, biblioteca lui era dichisită cu foarte multe volume, însă predominau cele tehnice (care pe mine nu mă interesau).
Domnul Stanciu avea un obicei, acela de a-și scrie numele cu pixul pe cotorul cărților, pe motiv că, dacă îi sunt cumva furate, să le recunoască – așa mi-a răspuns, când l-am întrebat. Am vrut și eu să procedez la fel, cu bietele mele cărți, eram încântat de idee, însă mama nu m-a lăsat „să-mi bat joc de ele”. Dintr-un motiv sau altul, nu mai știu exact, cartea împrumutată (cele trei volume) este și, astăzi, la mine. Domnul Stanciu nu mai este, de multe decenii, nici măcar pe pământ.
E atât de frustrant raportul dintre om și lucrul care, cândva, i-a aparținut, pentru că posesorul dispare, pe când obiectul acela minuscul, oricare ar fi, manevrat în mână, mototolit etc. îi supraviețuiește.
În palatul acesta,
ascult,
de dimineața până seara,
simfonia neîncetată
de la radioul care tot merge
și nu are bruiaj deloc,
deși fustele slujnicelor,
la cât se învârt,
scânteiază,
de la atingerea podelelor...
Vârful sunetelor armonioase,
retezat de scârțâitul trăsurii
de afară,
este copleșit de o răceală
ambientală,
precum stânca adună
fulgerele în poală.
Duminică,
i-am dat o felie de pâine cu pateu.
Lângă el,
pe nesimțite,
s-a înființat,
ca stâlp mofluz,
mama lui,
stufiș de alb,
o taciturnă,
precum bufnița înșiruită
la taifas,
dar bătrâna felină „nu a suflat”,
câtă vreme puiul ei a mâncat.
Mă așteptam să se încaiere pe bucată,
dar nu...
Am fost impresionat
de atașamentul animal.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
