Particularități de construcție a personajului Iona (Caracterizare de personaj)

Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Nu în ultimul rând, trăsăturile de caracter ale personajului sunt puse în evidență atât prin modalitățile directe de caracterizare, cât și prin cele indirecte. Astfel, caracterizarea directă este realizată cu ajutorul didascaliilor, Iona fiind prezentat ca „un om foarte singur care se dedublează și se strânge după cerințele vieții sale interioare”. Totodată, comportamentul și replicile personajului se constituie în adevărate mijloace indirecte de caracterizare. Astfel, ambiția și perseverența actantului sunt trăsături ce reies din faptul că Iona își petrece întreaga viață într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul.

            STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL ETC. AL PERSONAJULUI  

            Statutul social al protagonistului este dezvăluit încă din incipitul textului: Iona este pescarul ghinionist care consideră că își va putea influența norocul, iluzionându-se că va putea prinde peștele cel mare.

Voința puternică manifestată în lupta cu fatalitatea destinului se constituie într-o constantă psihologică a protagonistului. Întregul său comportament îi relevă dorința de autodepășire, într-un mediu ostil.

Viziunea despre lumea a dramaturgului se reflectă, mai ales, la nivelul statutului moral al personajului. Adevărata măreție a lui Iona constă în faptul că el nu se dă bătut în fața unui destin potrivnic. Soluția găsită și considerată cea mai potrivită este aceea a spintecării propriei burți. Gestul său nu trebuie interpretat ca o sinucidere, ci ca o evadare din propriul trup, ca eliberare dintr-un destin potrivnic. El a conștientizat, astfel, că adevărata cale spre libertate trebuie căutată în interiorul ființei.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI A PERSONAJULUI, ILUSTRATĂ PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE

Conștiința limitei este principala trăsătură de caracter a personajului sorescian.  

Primul tablou îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

Conștiința limitei este evidentă și în cel de-al treilea tablou. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Iona rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale neomodernismului pentru a evidenția condiția tragică a omului modern.

TRADIȚIONALISMUL. „ACI SOSI PE VREMURI” DE ION PILLAT

               Perioada interbelică

            Reprezentativă pentru tradiționalismul interbelic este creația literară „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat, poezie publicată în volumul „Pe Argeș în sus”, în anul 1923.

            În primul rând, caracterul tradiționalist al textului se evidențiază prin preferința autorului pentru elementele de autohtonism. Într-adevăr, poezia (discursul liric) conturează imaginea unui univers rural privit cu nostalgie de către eul liric, care proiectează în cadrul reprezentat de o casă rurală cu „obloane”, „pridvor”, „poartă”, „zăvor” cele două povești de dragoste.

            În al doilea rând, atmosfera rurală este conturată și la nivelul limbajului. În spiritul esteticii tradiționaliste, poetul recurge la termeni populari și arhaici: „obloane”, „pridvor”, „zăvor”, „poteri”, „crinolină”.  

            În aceeași ordine de idei, poezia „Aci sosi pe vremuri” se înscrie în estetica tradiționalistă și prin tematica abordată, cea rurală. Această macrotemă se particularizează prin cea a iubirii și a timpului.

            Prima secvență poetică reconstituie povestea de iubire a bunicilor, tinerii de odinioară. Această idilă este proiectată într-un cadru romantic, dominat de prezența astrului selenar (luna) și a lacului. Mai mult, secvența cuprinde elemente de intertextualitate, prin trimiteri la operele unor autori romantici, din a căror operă bunicul îi recită bunicii: „Le lac” de Lamartine și „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu. Povestea de iubire a bunicilor este întreruptă însă de clopotul care sună „în turnul vechi din sat”, un sunet amintind că acolo unde există nuntă, este și moarte. 

            Cea de-a doua secvență poetică aduce în prim-plan altă poveste de iubire, cea a nepoților. Secvența este introdusă printr-o comparație, punându-se, altfel, în evidență caracterul ciclic al existenței umane: „Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu: / Pe urmele berlinei, trăsura ta stătu”. Legătura dintre generații se realizează cu ajutorul unui detaliu semnificativ, reprezentat de simbolul ochiului: odinioară, „de peruzea”, acum „de ametist”. Diferențele dintre cupluri țin de moda vremii: berlina este înlocuită de trăsură, iar îndrăgostitul îi recită iubitei poeme simboliste semnate de Francis Jammes sau Horia Furtună. Sunetul clopotului avertizează din nou asupra trecerii timpului.

            Element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de poem. Titlul este structurat pe baza unui adverb de loc cu formă regională, „aci”, a verbului la perfectul simplu, „sosi”, și a locuțiunii adverbiale de timp, „pe vremuri”.

            Succesiunea generațiilor este sugerată, la nivel textual, printr-o serie de elemente de recurență. Luna apare ca un martor mut al poveștilor de iubire, însoțind de fiecare dată întâlnirea cuplului de îndrăgostiți. Lanul de secară, alt element de comun al celor două povești de dragoste, este prezent atât pe vremea bunicilor, cât și pe vremea nepoților. Recitările de poeme, prin care cei doi bărbați își cer viitoarele soții și sunetul clopotului „în turnul vechi din sat” sunt alte elemente de recurență.

            Din punct de vedere compozițional, poetul optează pentru elemente de prozodie aflate la confluența dintre tradiție și modernitate. Structurarea discursului liric în nouăsprezece distihuri, cu o metrică de 13 – 14 silabe, ritm iambic și rimă împerecheată reflectă preferința poetului pentru structurile clasice, în vreme ce versul liber din final reprezintă o trăsătură a modernității.

            În concluzie, poezia „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru diversitatea tematică, specifică literaturii noastre interbelice.