Azi, prima zi, după cele trei, în care mai fac ochi. Am zăcut, la pat, fără a mai avea putere să mai cred în vreo valoare sau de a mai avea vreun gând despre una, alta.

Boala te desființează, râde de tine ca un dușman teribil, cum nu ai mai întâlnit vreodată în calea ta și te bagă în sacul propriilor tale margini corporale, ca o marfă atârni în limitele fizice, pe care le redescoperi că sunt atât de puternice, precum zmeii din basme. Copil, când citeai povești, regretai prezența personajelor negative, aveai această idee că, dacă nu ar fi apărut ele, ce bine i-ar fi fost eroului tău (care, de fapt, erai tu, eul aspirant la culmea modelului), ce fericit i-ar fi fost traiul, extaz care și ție, cititor curios, îți umplea ochii și sufletul de bucurie, urcai în rai, pe vremea lecturii.

În propria-ți anemie, nu ai decât un scop primordial, tăria de a mai citi ceva. Dar nu o ai, pentru că ochii nu ți se mai deschid, refuză lumina și este cumplit să-ți resimți limitele corporale. Nu mai ești om. Nu vrei decât să dormi, să treci dintr-un vis în altul. Nici nu mai conștientizezi că mai există și altă stare. Nici la refacere nu te mai interesează să te gândești. Ești o pradă mică în mâna bolii, care, în puținele momente ale treziei, îți dă răgaz să constați: „Ce mic este omul!”. Dar somnul te fură, cu viteza Săgeții albastre, și acestui gând. Ești Riga Crypto, fără să vrei. Măcar el putea vorbi despre valorile proprie-i lumi, tu, bolnavul din realitate, nici nu mai auzi, ești la un pas de – nici nu știi unde ești.

(Va urma)