Problema vocii lui Dumnezeu a fost pusă 
în dezbatere, pe tapet, la Banchetul lui Agaton,
de către Socrate, sosit mai târziu, 
în urma lui Aristodem, 
fiindcă așa a voit, să fi el,
înțeleptul oral, 
cel mult așteptat de către bărbații din adunare. 
Motivul inventat, față de Aristodem, 
de a nu-l însoți,
a fost să-și lege șireturile sandalelor, 
în timp mai îndelungat... 

Socrate ieșise din baia publică,
preocupat să-și onoreze invitația
(la banchetul lui Agaton, 
care luase un premiu pentru înțelepciune),
dar încă nu meditase suficient 
asupra atâtor probleme
și trăgea de timp, 
să fie mai mult cu propriile-i gânduri,
precum îi era obiceiul,
decât cu orice tovarăș de vorbă. 
Indiferent de adâncimea gândirii, 
impresia pe care Socrate o lăsa celor de față
era că totul la el se reduce la cuvânt, 
că este alcătuit, 
din cap până-n picioare, 
din vocabule și sens. 

Nu! Senzația de foame sau de frig nu-l poate călători
pe Socrate - se spunea, pe străzile Atenei. 
El are strălucirea mării în soare, 
umerii lui duc pe mai departe corăbiile noastre, 
ale lumii posace...
Și oamenii se lăsau în voia vorbii lui, 
a celui mai înțelept din urbe. 

(Va urma) 

Într-o groapă de gunoi, 
din grădină, 
am întrezărit o ureche mare, 
de metal,
pe care am ridicat-o 
și am dus-o bunicului, 
spre examinare. 

Era un gramofon. 

Bunicul a învârtit la manivelă,
după ce instalase placa,
pe suport.

Atât de curios eram
să aud sunetul, 
încât urechile îmi crescuseră 
mai mari decât pâlnia de la aparat,
eram mai încântat decât omul 
care l-a inventat. 

Regret că nu am păstrat obiectul.
Eram prea mic, 
pentru a-i înțelege raritatea. 

Mâinile bunicului au putrezit,
gramofonul s-a degradat
în cine știe ce maldăr, 
dar amintirea faptului a rămas
pe foaie, aici, 
pentru orice tânăr meloman...

Problema vocii lui Dumnezeu a fost pusă 
în dezbatere, pe tapet, la Banchetul lui Agaton,
de către Socrate, sosit mai târziu la masă, 
în urma lui Aristodem, 
fiindcă așa a voit, să fi el,
înțeleptul oral, 
cel mult așteptat de către bărbații din adunare. 
Motivul inventat, față de Aristodem, 
de a nu-l însoți,
a fost să-și lege șireturile sandalelor, 
în timp mai îndelungat... 

Mesajul, 
rostit, pe de-a întregul, încă din peșteră 
și pe care vocea îl perpetua, 
era un simplu enunț, 
al lui Dumnezeu, martor atoatevăzător, 
că El a plimbat ursul, legat la ochi, 
câtă vreme Adam ieșise, 
să vadă zarea. 

Adam nu a înțeles dacă ursul a fost legat la ochi 
(acesta, în realitate, a fost mesajul) 
sau dacă El, Dumnezeu, este orb și, 
de atunci, 
și-a numit Eonul „Marele Orb”.

Dar și mai mult decât trebuia,
Adam și-a adus aminte, 
din interiorul primei memorării, 
că s-a născut din cuvântul lui Dumnezeu, 
din logos,
că este un ecou umblător al poruncii 
de a fi om și nu pământ vorbitor. 

Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"
27.	Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28.	Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"
29.	Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30.	Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31.	Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
(Sursa: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=1)

Ca un ecou, 
vocea lui Dumnezeu îl însoțea pe Adam, 
care, în hățișul naturii,
începuse a se auzi mai mult pe sine, 
decât pe Tatăl lui, care-i dăruise viață însemnată. 

Vocea știa că nu a fost ascultată
și nu avea să înceteze,
până când mesajul nu era descifrat de țintă.
Matricea destinului prevede,
în dreptul eonilor,
atributul de a fi ascultați până la capăt
și tot ce ei rostesc să se desăvârșească,
de îndată. Pe atunci, 
timpul era în primii ani de viață săltăreață
și mai dura fapta, 
până a fi pe față, dintr-o intenție spusă
de gura sfântă. 

Cum se lipesc astăzi, 
în prag electoral, 
afișe pe stâlpii de iluminat, 
așa, în văzduh,
vocea se prefăcuse în tunet prelung,
cât un sul de manuscris medieval. 

Când pe Adam, 
glasul, 
în sfârșit, 
l-a ajuns, 
s-a temut, 
făcându-se mic, lângă Eva,
deși un prim impuls a fost 
că propriul duh a răsunat,  
ca într-o pâlnie, suflat în ureche,
de inimă,
dar a socotit, în mintea-i, încă deșteaptă,
cu lucire de cristal,
că nu se poate el pe sine întoarce din drum,
cu vocea-i contradictorie. Rațiunea i-a spus 
că ar fi altcineva în spate
și nu umbra-i, picată de la soare. 
Și-a adus aminte
de primele sale cuvinte,
când a ajuns făptură, 
dintr-o mână de țărână: „Tată! Tată!”. 

(Va urma)
 

Azi, prima zi, după cele trei, în care mai fac ochi. Am zăcut, la pat, fără a mai avea putere să mai cred în vreo valoare sau de a mai avea vreun gând despre una, alta.

Boala te desființează, râde de tine ca un dușman teribil, cum nu ai mai întâlnit vreodată în calea ta și te bagă în sacul propriilor tale margini corporale, ca o marfă atârni în limitele fizice, pe care le redescoperi că sunt atât de puternice, precum zmeii din basme. Copil, când citeai povești, regretai prezența personajelor negative, aveai această idee că, dacă nu ar fi apărut ele, ce bine i-ar fi fost eroului tău (care, de fapt, erai tu, eul aspirant la culmea modelului), ce fericit i-ar fi fost traiul, extaz care și ție, cititor curios, îți umplea ochii și sufletul de bucurie, urcai în rai, pe vremea lecturii.

În propria-ți anemie, nu ai decât un scop primordial, tăria de a mai citi ceva. Dar nu o ai, pentru că ochii nu ți se mai deschid, refuză lumina și este cumplit să-ți resimți limitele corporale. Nu mai ești om. Nu vrei decât să dormi, să treci dintr-un vis în altul. Nici nu mai conștientizezi că mai există și altă stare. Nici la refacere nu te mai interesează să te gândești. Ești o pradă mică în mâna bolii, care, în puținele momente ale treziei, îți dă răgaz să constați: „Ce mic este omul!”. Dar somnul te fură, cu viteza Săgeții albastre, și acestui gând. Ești Riga Crypto, fără să vrei. Măcar el putea vorbi despre valorile proprie-i lumi, tu, bolnavul din realitate, nici nu mai auzi, ești la un pas de – nici nu știi unde ești.

(Va urma)

În pragul peșterii, 
Adam a auzit, din nou: Mor! Mor! Mor!
L-a confundat pe acest urs, 
care, între timp, intrase în peșteră, 
cu primul, pe care-l vânase 
și a fost convins, de moment, 
că nu există moarte pe pământ, 
la fel ca în Eden. 
Doamne! l-a invocat pe Cel de Sus,
ce o mai fi și asta? 
 
Dumnezeu, care El Însuși îmbătrânise, 
s-a înființat lângă om, 
cu toiagul în mână
și a deschis gura să-i spună ceva, 
să-l învețe,
dar Adam, din instinct, 
a ridicat arcul, 
pe care-l aruncase într-un colț,
în graba de a fi ieșit, 
în extaz,
din peșteră și de a se fi plimbat
pe gânduri. 

În saltul,
ca săgeata, 
înspre arc,
Adam s-a împiedicat de blana ursului vânat
și, într-o clipă, 
a revenit în amintire,
precum noi, ronțăind o madlenă,
căutăm timpul trecut, dar cum acesta 
nu mai există în afară,
ne afundăm în pagini, 
cu toată atenția. 

Evrika! a exclamat.
A luat-o pe Eva de mână
și duși au fost. 

La răscrucea pornirilor de a vâna 
și de a ierta,
au apărut Cain și Abel. 

P.S.
Dumnezeu a intenționat să-i spună
că ursul preistoric, parcă legat la ochi, 
nu a vătămat-o pe Eva.

Ascultându-l pe Petre Țuțea, eu însumi eram indignat, fiindcă doar ce revenisem din armată și mă consideram, fără tam-tam, un erou. Participasem la schimbarea destinului țării, generația mea, a celor născuți în anii șaptezeci, s-a sacrificat, în numele poporului autentic și al libertății. De noi, cei din generațiile vechi uitaseră total, ori ei, în sfârșit, puteau vorbi liber, datorită sacrificiului nostru, al tinerilor de la Timișoara, apoi, al celor din toată țara.

Este greu să revii în istorie și să judeci, dar, totuși, în afară de a fi suferit în închisori, puteam și noi întreba: Voi nu ați mai putut face nimic altceva? Doar să îndurați și să vă lăsați călcați în picioare? Așa li s-a întâmplat multor tineri, la începutul Revoluției, în 1990, dar nu le-a păsat, au continuat lupta și au dus „evenimentul” (cum l-au catalogat unii, plini de invidie) la desăvârșire.

P.S.

În afara unui student frustrat, la televizor, în acei ani, nu a apărut niciunul dintre tineri. S-au făcut fel și fel de reportaje, fără ei. În platourile televiziunii naționale, alții au devenit eroi, nu tinerii cărora le-au vâjâit gloanțele pe la ureche etc. Gândiți-vă ce prim-ministru am avut, ce miniștri! Vai de lume! Niciun tânăr, doar maturi, care făceau pe deștepții. De unde veneau aceștia? De unde vin și cei de astăzi, care nu au fost opriți de alineatul opt al Proclamației de la Timișoara.

România a avut mereu vocație pentru democrație, deși, după 1990, au fost voci, frecvent citate, care au estompat acest adevăr. Fiindcă una dintre aceste voci a fost a lui Petre Țuțea, aproape întreaga presă, vreme de treizeci de ani, a marșat pe ideea, total indignabilă, că, dimpotrivă, nu suntem buni pentru una, pentru alta. Probabil, ei, cei care scriau aceasta, nu făceau față și își recunoșteau inapetența pentru valorile democratice, prin trimiteri ignobile, la întregul popor.

Petre Țuțea trebuia să vorbească numai din punctul lui de vedere, era îndreptățit, dar „s-a aruncat”, vehement, în general. I-a fost mai ușor să-și exprime viziunea personală, prin nesocotirea unor dovezi, precum starea strălucitoare a României, la care el însuși a fost părtaș, din perioada monarhică (interbelică).

Petre Țuțea, care a suferit în închisorile comuniste, vreme îndelungată (și, evident, pe nedrept), avea ceva cu Ion Iliescu*, pe care spera să nu-l mai revadă, vreodată, la conducere etc.

Una dintre butadele lui Petre Țuțea a fost aceasta: „am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”, idioți, pentru că l-au votat pe Ion Iliescu (în 1990), dar el pierdea din vedere, ca mulți alții, că „Patria nu este tagma jefuitorilor” (Tudor Vladimirescu). Patriei / poporului i-au aparținut și Eminescu, Brâncuși, Mihai Viteazul ș.a.

Vocație pentru democrație nu au avut, de exemplu, grecii moderni, care și-au dorit comunism, însă li s-a impus democrația, de către americani. În 1947, noi încă speram la o continuare a regimului monarhic, sperând să fim ajutați, în special, de către USA.

(Va urma)

*Nu știu câți dintre noi l-au votat pe Ion Iliescu în 1990 și mai târziu, dar eu, unul, nu l-am votat niciodată. Opțiunea mea, pentru alegerile prezidențiale din 1990, a fost Ion Rațiu.