În atelier, miroase a proaspăt vopsit. Bancurile de fier sunt verzi, precum crenguța de brad, din fereastră. E liniște… Așa am crezut. Ușa este deschisă de glasul puternic al lui Adi Drâmboi, nu de mâini omenești. În basme, zmeul însuși își face apariția, aruncând, dinainte de sosire, buzduganul (care, prin forțe fermecate, sparge uși etc.), Adi al nostru, vocea.

Vorbim de una, de alta… Pe masă, observ o sticlă de plastic, învelită în celofan alb. Sticla este cu ulei de măsline. „Eu în fiecare dimineață – îmi mărturisește posesorul ei, Adi – beau câte o jumătate de pahar de ulei, pe stomacul gol”. Sunt surprins de această rutină, fiindcă, prin anii optzeci, unchiul Victor, care citea tot felul de lucruri bizare, din almanahurile la modă, susținea, cu aerul lui de înțelept, pierdut printre muritorii de rând, că, dacă, în fiecare dimineață, îți clătești gura cu o linguriță de ulei, toți microbii din corp vor da năvală în substanța miraculoasă și, astfel, vor fi eliminați, prin salivă, iar faptul a fost descoperit și demonstrat de un… savant rus.

Am încercat metoda savantului, însă uleiul (pe care nu l-am înghițit) mi-a provocat greață. Și astăzi, am în memorie gustul nefericit. De aceea, am fost sceptic, în privința spuselor lui Adi, care, într-un extaz al practicii: Quod erat demonstrandum, se ridică din scaun, se duce în spatele atelierului, de unde revine cu un pahar curat. Se uită la mine, ia sticla și toarnă ulei, cam jumătate de pahar. „Îl vezi?” mă întreabă. Interogația este retorică. Dă pe gât conținutul. „Mai rămase o picătură” – spune – și o înghite și pe aceea. „Îți pun?” – mi se adresează.

Într-un avânt, demn de Socrate, cer paharul „de cucută”. Adi se îndreaptă către o cutie de carton, cu pahare noi. Îl vezi? îmi arată paharul. E curat! Sunt de acord cu starea de cristal, a recipientului. Desface capacul roșu al sticlei (când sunt într-o situație de pericol, detaliile se amplifică în ochii mei și se desfășoară cu viteză de melc), se uită puțin la culoarea uleiului și începe să toarne. Îți mai pun? Cantitatea era cam de un deget. Da! răspund, deși nu-mi vine să cred că sunt eu acela, însă, cu adevărat, tot eu sunt și cel care admiră culoarea de aur, a uleiului: Ce limpede este!

Înghit cu destulă reținere. Încerc să-mi dau seama de efect. Îmi calculez senzațiile, sperând să nu predomine cea de greață și să mă opresc la timp, din elanul experimentului. De față, este și Adrian Nicola, care pare mai atent la eventuala mea reacție, decât aș fi eu însumi. Papilele mele gustative nu sunt deranjate, dimpotrivă, îmi comunică o stare bună a lor. Cercetez cu limba cerul gurii, care a devenit mai fin. Imit gestul lui Adi: „Mai rămase o picătură”, spun, cu paharul ridicat în dreptul ochilor și o beau, ostentativ.

Obs.

Celofanul era verde, însă l-am prezentat în altă culoare, pentru a nu exagera nota de ansamblu. Cred că și hainele noastre erau verzi.

Continuarea:

Luni de dimineața, înainte de șapte treizeci, pe când deschideam, din telefon, poarta instituției, l-am zărit, de la volan, pe Adrian Nicola: stătea în cadrul ușii de la atelier. Avea căciula de iarnă pe cap, pufoaica și ecusonul de angajat. Mi s-a părut că pe mine m-ar aștepta, dar nu am aprofundat impresia, fiindcă, pe partea stângă, la intrarea policlinicii vecine, am văzut o tânără asistentă. Fuma la o aruncătură de vorbă de mine.

Am parcat în curte. M-am dat jos din mașină, am luat câteva cărți din portbagaj și m-am îndreptat către cancelarie. Cu mine, era și Andu, colegul de altă disciplină: ne-am întâlnit pe drum și l-am luat cu mașina.

Adi Nicola avea, sigur, ceva să îmi spună, dar, oare, ce?

Imediat ce l-am salutat, am și aflat. Imitând, cu degetul mare al mâinii drepte, gestul turnării în pahar, m-a întrebat: „Un păhărel?”. Andu, care nu știa despre ce era vorba, a reacționat: Ău! Așa de dimineață?”.

-La pauză! i-am asigurat pe Adi Nicola, în timp ce ochii lui Andu și mai mari decât ziua însăși se făceau, de la mirarea care-l cuprindea.

-Sunt invitat la un pahar de ulei!

Bunicilor mei

1. 
Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 
2.
Bunicilor mei 

Ca să nu revină la femeie 
cu mâna goală,
Adam a rupt un măr, 
din pomul răsfrânt spre sine.
Gestul ar fi părut paradoxal
(din cauza acestui fruct, 
fiind scoși din paradis!), 
dar, 
în primele zile pe pământ, 
ironia nu apăruse 
ca formă de sancțiune morală 
a cuiva
și Eva l-a sărutat pe bărbat,
cu aprinderea, 
din istorie, 
a buzelor Penelopei, 
la revederea lui Ulise.

„O, iubitul meu!” s-ar fi auzit Eva
pe întregul platou.
Pământul era plat. 
Mai târziu, de la rotație 
s-a făcut rotund, 
ca mănunchiul de fiare topit. 

Nimeni dintre noi, 
cei din contemporaneitate, 
nu am fi bănuit că a existat 
o asemenea sonoritate a intimității, 
la acea dată străveche; 
nouă strămoșii ne par veșnic bătrâni, 
incapabili de a se fi luat, 
vreodată, 
în brațe,
de a se fi iubit. 

De la Eva,
ne-au rămas picturi rupestre,
proslăvind îmbrățișarea. 

Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 

(Va urma)
 

Drama postbelică: „Iona” de Marin Sorescu

            Dramaturgia românească de după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să se sincronizeze și să evolueze, în ciuda contextului ideologic și politic, în ritmul inovațiilor din teatrul mondial. Noul teatru este creativ, descătușat și imprevizibil, care evidențiază tendința regizorilor de a reactualizare a clasicilor.

            Drama de idei neomodernistă „Iona” de Marin Sorescu, publicată în anul 1968 și inclusă în trilogia „Setea muntelui de sare” devine reprezentativă pentru ceea ce înseamnă modernizarea teatrului românesc din perioada postbelică. Autorul își construiește piesa în jurul unui singur personaj, renunțând la dialog, intrigă și la conturarea unui conflict exterior, trăsături care marchează îndepărtarea de regulile teatrului clasic.

DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA TEXTULUI STUDIAT ÎNTR-UN CURENT CULTURAL / LITERAR/ ÎNTR-O PERIOADĂ SAU ÎNTR-O ORIENTARE TEMATICĂ

            În primul rând, piesa lui Marin Sorescu abordează, în conformitate cu estetica neomodernistă, o temă de factură filosofică, anume condiția tragică a individului, damnat la o existență solitară. Cu toate că, așa cum se prefigurează din titlu, opera amintește de personajul biblic, Iona, totuși, dramaturgul nu păstrează aproape nimic din povestea biblică. Autorul desacralizează mitul biblic, redându-l dintr-o perspectivă modernă.

            În al doilea rând, caracterul neomodernist al piesei se evidențiază prin trimiterile intertextuale pe care le conține discursul dramatic. De exemplu, moara de vânt părăsită, pe care Iona o descoperă în burta Peștelui II, amintește de personajul Don Quijote al lui Cervantes, cel care se luptă cu morile de vânt, la fel cum cei doi pescari care duc câte o bârnă în spate reprezintă o sugestie a mitului lui Sisif. 

PREZENTAREA A DOUĂ SECVENȚE / EPISOADE DRMATICE RELEVANTE PENTRU TEMA TEXTULUI STUDIAT

            Incipitul îl surprinde pe Iona captiv în gura peștelui. Spre deosebire de pescarul biblic, care a fost înghițit de monstrul marin, pentru că nu a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, pescarul lui Marin Sorescu se află, încă de la început, în gura peștelui, fără a fi săvârșit vreun păcat. Se observă, aici, ipostaza omului modern, damnat, încă de la naștere, la o existență limitată. De aceea, pescarul își încearcă norocul, așteptând să prindă „peștele ăl mare”, simbol al libertății, al cunoașterii absolute, al divinității. Pentru a nu se demoraliza, Iona simulează jocul divin în propriul acvariu, unde pescuiește peștii care „au mai fost prinși o dată”. Prin dialogul cu sine însuși, el cugetă asupra relației între viața care se scurge foarte repede și moartea eternă: „-Ce mare bogată avem! Ce moarte lungă avem!”.

            Cel de-al doilea tablou îl surprinde pe Iona captiv în burta Peștelui I, spațiu în care descoperă întunericul drept singura realitate perceptibilă. De fapt, personajul caută să se salveze de starea de solitudine prin logos, exprimându-și dorința de a fi liber: „Fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică”. Cuțitul pe care-l găsește în burta peștelui simbolizează iluzia ființei că se poate libera. De aceea, Iona va spinteca burta Peștelui I care, între timp, a fost înghițit de Peștele II. În interiorul Peștelui II, Iona îi va scrie cu propriul sânge o scrisoare mamei, prin care îi povestește că i s-a întâmplat o mare nenorocire. Cu toate acestea, îi cere să îl nască din nou, pe motiv că „ne scapă mereu ceva în viață”, totdeauna esențialul. Se observă în cerința lui Iona ipostaza omului modern care devine conștient de limitarea propriului eu, de imposibilitatea accederii la cunoașterea absolută.

            DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

            Modernitatea operei lui Marin Sorescu se relevă și la nivel structural și compozițional. Subiectul dramatic este structurat sub forma unui solilocviu. Această formă de reprezentare reflectă viziunea despre lume a omului modern care își este singur partener de dialog, în universul în care îi este dat să trăiască. De aici, și conflictul interior pe care îl dezvoltă textul și anume o luptă a sinelui cu sinele. Piesa acumulează tensiune dramatică în momentul în care Iona realizează discrepanța dintre idealul său de libertate și damnarea de a trăi în orizontul închis al pântecelui de pește.

            Deși își subintitulează piesa „tragedie în patru tablouri”, textul sorescian nu păstrează aproape nimic din trăsăturile acestei specii, autorul recurgând la un amestec de categorii estetice, combinând elementele de dramă cu cele ale comediei și ale teatrului absurd. De asemenea, dramaturgul renunță la acte și scene, rolul didascaliilor fiind minimalizat.

            În concluzie, opera literară „Iona” de Marin Sorescu rămâne, în istoria literaturii, un punct de reper pentru formele de manifestare ale dramaturgiei din perioada postbelică.

Cu amintirea vagă a șarpelui 
care, în Eden, 
l-a împins, cu sfat mârșav,
înspre păcat, 
Adam a prins râma și a fixat-o în ac. 
Prin târâș, 
râma îi părea a fi un pui de drac,
lăsat de baltă, pe afară. 

Cu naivitatea aceluia care,
aterizat pe pământ,
trebuia să le ia pe toate 
de la capăt,
Adam așa a crezut: că.
înghițită de gura peștelui flămând, 
râma, 
copie mai mică a șarpelui viclean,
va duce păcatul în străfund - 
acolo, 
înnodat în firele bărbii de nisip a lacului, 
păcatul va mai răbufni,
la suprafață, 
dar el, omul de pe mal,
îi va strivi capul și-l va anula 
din propria-i existență,
nu se vor mai intersecta niciodată
pe traseu. 

La întâia naivitate, 
de a putea răsturna balta, 
cu susul în jos, 
prinzând de coadă peștele sprințar,
Adam a adăugat-o pe a doua, 
că va scăpa, definitiv, de păcat, 
aruncând în apă întruchiparea ispitei,
pe bietul nevertebrat.
(Va urma)
 

 

Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.

În plină pandemie de coronavirus, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piața locală a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeași zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creștere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgență”.

Citește în continuare Despre viață în pandemie. Articol publicat în anul 2020, decembrie →

Citește în continuare Mitul prometeic în opera lui Al. Macedonski. Articol de George Firănescu (Fragmente) →