Cotadi și Dragomir

            Cotadi și Dragomir începe tot cu un portret, minuțios realizat, de la amănuntele fizice, se ajunge la acelea morale, ultimele nemaiavând surprinderi pentru lectorii încunoștințați de aparența oximoronică (îmbinare de monumental și cocârjire) a celui vizat: „Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreață și încărcat cu sclipitori și scumpi piepteni de bagă.

            Cotadi nu are niciodată pozițiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de șiță ce-i formează un fel de cuirasă și care, deși îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârșită abnegație direct pe piele, sub cămașa țărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat și cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, și anume, când soarele ajunge la solstițiu.

            Cea mai mare plăcere a lui Cotadi – în afară de aceea de a-și lipi cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușei sale – mai este și aceea ca, din dosul tejghelei unde șade, să caute să atragă cu șiretenie pe câte un client al său în discuții, la început cât se poate de plăcute și din ce în ce mai animate, până ce reușește, iuțind tonul, să facă să fie cel puțin o dată contrazis – pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în dușumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înșurubat la spate, deasupra feselor, și pe care îl pune totdeauna în mișcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienții săi și băgând în sperieți pe cei mai slabi de înger”.

            Cotadi este neglijent în aparență, dar, conform mențiunii: își lipește „cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușii sale”, deducem intenția lui de a se face pe sine pe de-a-ntregul cochet ca o haină; din tot învelișul vestimentar, el trebuie să țâșnească și moral în fața oamenilor, ca broasca țestoasă, din carapace și faptul relevă un ins volubil, cu ureche muzicală, tentat a-și regla debitul verbal într-un crescendo apropiat polcii. Selecția pe care o face mușteriilor, pentru a-i identifica pe cei fideli cu adevărat, este în baza unei acțiuni de înspăimântare, concomitentă celei de auto-ridiculizare: sare ca o păpușă de tablă, cu mecanism resuscitat de cheie, etalând nebunie, deși mereu în substratul fișei de realizare a personajelor lui Urmuz, rezidă premeditarea a ceea ce ei produc pe scenă; în orice caz, Cotadi nu poate fi bănuit de nebunie: „Cea mai mare plăcere a lui Cotadi – în afară de aceea de a-și lipi cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușei sale – mai este și aceea ca, din dosul tejghelei unde șade, să caute să atragă cu șiretenie pe câte un client al său în discuții, la început cât se poate de plăcute și din ce în ce mai animate, până ce reușește, iuțind tonul să facă să fie cel puțin o dată contrazis – pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în dușumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înșurubat la spate, deasupra feselor, și pe care îl pune totdeauna în mișcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienții săi și băgând în sperieți pe cei mai slabi de înger”. 

            Acesta este etajul care pune în lumină trăsăturile morale și de atitudine ale lui Cotadi, vor urma acele pasaje care-l vor propulsa în alte regnuri, mai mult spre a le încerca însușirile, destinație anunțată într-un fel de capacul (atașat la spate) care-i servește „ca perete pe care urinează mai ales iarna, când e frig afară și nu poate ieși din prăvălie, deși trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul fiind atașat la spate, iar nu în față”. Cotadi este din categoria acelora care se învârt în jurul cozii. Conexiunea cu nivelul animal se justifică prin soiul de activități fiziologice, frecvent amintit, dar Cotadi nu vrea să fie caracterizat de ele, cel puțin în postura de ființă superioară, așa cum se consideră. El încercase a se opune proprie-i naturi, dar își dă seama că nu se poate: deci, este rațional; a se disimula în ochii altora drept persoană diferită, în genul dictatorului nord-coreean, că e semizeu, fără nevoi, îi este oarecum la îndemână și reușita îi e sau nu confirmată de nivelul cultural, fluctuant oricum, al clienților care-i intră în prăvălie. Pentru a-și depăși paranoia sau pentru a fi în stare, în vreun context, a suporta presiunea ridicolului inevitabil, el trebuie într-un fel tăvălit prin noroi, umilit și consimte la aceasta, își descoperă mijlocul de vindecare, dar, între timp, el împărtășește condiția unui furnicar: „De asemenea, capacul servă la nevoie de urinar și pentru ceilalți clienți mai vechi ai magazinului și pentru intimii casei, deși, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac «Murdăria oprită»”.

            În sfârșit, Cotadi a găsit modalitatea de a recâștiga senzația de salubritate, prin eliminarea, sub formă de sifon, a alimentelor nedigerate suficient. Efervescența existenței interioare este limitată printr-un dop, însă gestul protagonistului de a se destupa atestă o anume independență față de situație, o răbufnire față de sine, cât să mai rabde o stare inexpresivă. Scena e ca într-un film mut: aparatul (redând prim-planul) este plimbat de la un actor în luptă cu opreliștile, la altul care s-a rezolvat în aspirație, însă Cotadi îi întruchipează pe amândoi.

            Configurarea unei trăsături morale, precum autodeterminarea, anunță posibilitatea protagonistului de a exercita abilități ministeriale, totuși pe un spațiu minuscul, de tip experiment. Față de această suprafață, pretenția lui de a se fi manifestat ca atare este inhibantă pentru el însuși, însă livrată unor gesturi, lăsându-l, totodată, gol pe dinăuntru: „este astupat timp de șase luni pe an cu un dop de sticlă de șampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile și să-l distribuie populațiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric și primitiv, delicata și complicata chestiune agrară”. Dopul de fapt e o metaforă pentru țara piticilor spre care vrea să aibă acces, cel puțin cu sufletul. Cotadi nu are interlocutor pe seama complicatei „chestiuni Agrare”, de aceea fierbe în sine, pe când alt personaj, cu simțul umorului, recte Ilie Moromete, o dezbate cu tovarășii lui în poiana fierăriei lui Iocan. Bizareria personajelor urmuziene se deduce și din lipsa de socializare pe un subiect care-i preocupă; impresia unei pasiuni (pe care nu o dezvoltă) îi decimează.

            Viziunea unei astfel de funcții peste o populație liliputană este numai sugerată, nu ia amploare, precum în cartea lui Jonathan Swift, Gulliver în țara piticilor. De asemenea, altruismul nu e confirmat, pentru că este absurd să împartă pământ într-o cantitate infimă, fie numai ca reprezentare a teoriei pe consistența unui dop de plută, nu pe aceea a unui pergament, dar acesta este domeniul lui Cotadi, restrâns.

            Cuvântul „loturi” constituie un pretext pentru autor, de a inventa în altă dimensiune: semnificația vocabulei. Cotadi se poartă ca un tătuc bolșevic, preferând să se joace de-a împroprietărirea, decât s-o concretizeze în realitate. Acesta este motivul pentru care autorul îl înzestrează cu atribute ridicole. Utilizarea unui dop de sticlă de șampanie drept măsură pentru alocarea de pământ constituie un exercițiu de logică pentru distinșii lectori, atrași de jocurile bazate pe ingeniozitate; ar fi o temă similară aceleia pe care fenicienii, conduși de către Didona, au primit-o de la insularii cărora le-au cerut adăpost: să dobândească pământ cât vor putea cuprinde cu o piele de taur.

            „Despre originea și rudeniile lui Cotadi nu se știe aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al cărei ultim descendent a rămas o mătușă a lui bătrână, care șade la mahala și care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum și pachete mici cu tărâțe, sperând prin aceasta să-l abrutizeze și să-l facă să renunțe de bunăvoie la partea de moștenire ce i s-ar cuveni după moartea ei”. La un asemenea gest, nepotul răspunde și el într-un mod caraghios, menit să-l descurajeze pe Tudose, mesagerul „cu urechile nichelate și cu pantaloni vărgați”, care-i înmânează plicul; deși realizează un adevărat spectacol, precum jucăriile de tablă, al căror mecanism este învârtit de cheie, destinatarul nu-l descurajează pe mesager. Nota de ridicol transmisă de scrisoare este mai mare decât aceea din atitudinea eroului nostru. De la corespondența aceasta stranie se înnoadă prietenia cu Dragomir, un personaj care-i este empatic: „Cotadi, care este însă un om cu judecată, știe să rabde toate aceste curiozități ale bătrânei și se consolează de mizeriile vieții cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de școală și totdeodată cel mai bun prieten (…). Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în dușumea cu muchea capacului de pian, nu a putut reuși încă să pună în nedumerire pe naivul care a avut imprudența să-l contrazică”. Dragomir e retractil și expansiv totodată, în funcție de interesul artistic pe care-l bănuiește în dreptul amicului său.

            Finalul apropie descrierea livezilor de măslini de imaginea paradisului din Țiganiada. Dacă problema agrară nu a fost rezolvată, în schimb va fi aceea a uleiului necesar candelei care va arde la capul protagonistului: „Ultima veste ce se mai știe despre dânșii este că, om practic, Cotadi, și conștient pe ce amic prețios și excepțional a pus mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogățiilor din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în aceeași groapă cu acesta, în speranța că din câte două picături de untdelemn franțuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreține candela după obiceiul creștinesc”.