Povestea mea este, cu adevărat, prozaică...
Duminică, 
m-am trezit devreme, 
până-n ora cinci. 
M-am sforțat să mai dorm, 
dar nu am reușit. 
Eram chinuit de o durere,
la început surdă,
de encefal. 
Cu ochii întredeschiși, 
priveam stelele cum se sting 
(precum lumânările, 
când sufli în ele), 
sperând să mă fure somnul.
 
La gândul unei dudui, 
inima îmi bătea puternic în piept, 
amplificându-mi durerea, 
pe care nu o mai stăpâneam, 
ca în alte dăți - am simțit 
cum se extinde, 
ca uleiul, 
în corp. 
Am început să mă rog.

Este o graniță a suportabilității.
Am depășit-o, 
ca un atlet de top mondial.

Greața mi-a ajuns în gât. 
iar pentru mine
amețeala este supliciul cel mai nenorocit, 
fiind convins că, atunci, 
se va întâmpla să mor, asfixiat. 
Panica m-a luat în brațe.

Am încercat 
să-mi alung disconfortul, 
cu o gură de cafea, 
dar nu a mers. 
Nici lămâia nu m-a ajutat. 
Mușchii abdominali 
s-au contrat 
și au acționat ca niște dușmani.
M-am chircit de durere. 

(Va urma)