Duminică, 
m-am trezit devreme, 
până-n ora cinci. 
M-am sforțat să mai dorm, 
dar nu am reușit. 
Eram chinuit de o durere,
la început surdă,
de encefal. 
Cu ochii întredeschiși, 
priveam stelele cum se sting 
(precum lumânările, 
când sufli în ele), 
sperând să mă fure somnul.
 
La gândul unei dudui, 
inima îmi bătea puternic în piept, 
amplificându-mi suferința, 
pe care nu o mai stăpâneam, 
ca în alte dăți - am simțit 
cum se extinde, 
ca uleiul, 
în corp. 
Am început să mă rog.

Este o graniță a suportabilității.
Am depășit-o, 
ca un atlet de top mondial.

Greața mi-a ajuns în gât. 
iar pentru mine
amețeala este supliciul cel mai nenorocit, 
fiind convins că, atunci, 
se va întâmpla să mor, asfixiat. 
Panica m-a luat în brațe.

Am încercat 
să-mi alung disconfortul, 
cu o gură de cafea, 
dar nu a mers. 
Nici lămâia nu m-a ajutat. 
Mușchii abdominali 
s-au contrat 
și au acționat ca niște dușmani.
M-am chircit de la spasm. 

Gura mi se făcuse amară. 
M-am spălat în valuri, 
dar am amețit
și nimeni nu era lângă mine,
să mă țină la suprafață. 
Am intrat, din nou, în panică,
înotând, 
cum am putut, 
până la mal, 
unde am zăcut. 
Nu credeam că mă refac. 
Am avut o criză de fiere, 
de la supărările mele. 

Pentru prima dată, 
m-am gândit la ce las în urmă. 
Atâtea texte ar fi rămas neîncheiate
și m-am întristat, 
constatând cât de firav este omul 
în fața bolii. 

Deși nu mai aveam putere, 
totuși, mi-am revenit.
M-am înveselit și am ieșit la soare. 

O, viață! Stâlpul (care ești) 
oricând se poate surpa
și vor persista întrebări 
în conștiința mea, 
secrete impare, 
pe care nu le voi mai lămuri,
decât în altă existență, poate
(nu recunosc metempsihoza). 

Acum, suntem vii...
În secunda următoare, 
putem hălădui prin vămile cerești, 
judecați de cerberi pretențioși, 
care nu au fost niciodată oameni,
să vadă cum este să fii măcinat de fiere
și de limitele corporale
(limitele trag cu dinții din suflet, 
ca niște fiare sălbatice).