Gura mi se făcuse amară. M-am spălat în valuri, dar am amețit și nimeni nu era lângă mine, să mă țină la suprafață. Am intrat, din nou, în panică, înotând, cum am putut, până la mal, unde am zăcut. Nu credeam că mă refac. Am avut o criză de fiere, de la supărările mele. Pentru prima dată, m-am gândit la ce las în urmă. Atâtea texte ar fi rămas neîncheiate și m-am întristat, constatând cât de firav este omul în fața bolii. Deși nu mai aveam putere, totuși, mi-am revenit. M-am înveselit și am ieșit la soare. O, viață! Stâlpul (care ești) oricând se poate surpa și vor persista întrebări în conștiința mea, secrete impare, pe care nu le voi mai lămuri, decât în altă existență, poate (nu recunosc metempsihoza). Acum, suntem vii... În secunda următoare, putem hălădui prin vămile cerești, chinuiți de cerberi pretențioși, care nu au fost niciodată oameni, să vadă cum este să fii chinuit de fiere și de limitele corporale (limitele trag cu dinții din suflet, ca niște fiare sălbatice).
