-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise despre aceasta,
pe acasă. 
(Va urma)

Viața mea cu Luminem 
ar fi fost mai senină.
Of, ce povară este dragostea,
care se cuvine a-mi aduce 
bucurie interioară. 
Totuși, de ce-mi este tristă inima? 
De îndoială!

Cu Luminem nu aș fi ajuns 
niciodată jos,
nici nu m-aș fi gândit la atâtea probleme. 
Ea era blândă, 
cu ochi de porumbiță. 
Cât de mândră era de mine!
Și am rănit-o...
Nu mi-a reproșat nimic, 
niciodată. În continuare, a așteptat
să o ridic,
din oceanul vieții, 
pe corabia mea (cu pânze înălțate 
în visuri) și împreună să mergem departe, 
pe culmi, lângă vulturi. 
Acolo, în soare, m-aș fi refugiat 
sau oriunde sufletul meu
ar fi avut ambiție să fie 
rege al traiului în armonie. 
Și am stricat ansamblul, 
luând-o pe alt drum,
depărtabil,  
cu fiecare zi ce trecea,
de laptele și mierea 
întâmplării potrivitoare
cu Luminem a mea. 

O dată am atins stelele
și lumina lor m-a orbit.
Nu am mai văzut 
cât de grozavă era Luminem. 
 

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 
(Va urma)