-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 
(Va urma)