O, acei ani, 
atât de greu de cărat în suflet - 
așa-mi păreau, 
astăzi, îi revăd de aur.
Jupiter mi-a adus în cale 
fata cea mai potrivită 
și eu am dat viitorul, 
ce trebuia să fie bun, 
pe-o clipă ruginită de iubire
(îmbolnăvitoare a eului meu profund). 

Am înghițit pretențiile ciudatei...
Speram că se va schimba după mine, 
dar, îndurerat,
constatam că o știa orașul,
pe când eu, naivul, călugăriță 
o consideram. 
Până la urmă,
ce îți oferă dansul?
O, nici aceasta nu are importanță,
ci faptul că sentimentul pentru ea
trăsnea de fals ce era 
și nu m-am dumirit la vreme. 

O, Luminem, 
deși puține zile mi-au rămas în minte, 
apropierea ta 
(de atunci)
îmi stăruie în gând
caldă, sinceră și devotată.
Nu-mi iert orbirea începutului de drum
în dragoste. 

Ca Ahile, împovărat de soartă,
plâng pe țărm, 
urând lumea veselă de pe străzi,
care nu poartă păcatul de a mi te fi ascuns
în vuietul ei peren.

Asta fac, demult: 
mă împiedic în propria-mi  eroare
și în țărână,
ca puiul de păun, în boabe.