Ceasul mare și rotund 
își mesteca orele,
ca un balaur tăcut. 
Totuși, 
părea o planetă mică, 
învârtită de mâna unui zeu, 
când bunicul îl scotea 
din cutia de lemn, 
să-l întoarcă. 
Se întâlnea omul 
cu vremea fără sfârșit, 
prinsă de mecanism. 

Redescopăr,
în gesturile bunicului, 
o vrăjmășie firească; 
intuia că tic-tacul nepăsător 
ascuțea coasa 
aceleia în giulgiu negru, 
care avea să vină, 
pentru el, 
într-o după-amiază ploioasă. 

Lumina din cameră
nu era altceva 
decât pulberea 
ce apărea din măcinarea 
boabelor de timp. 

Ceasornicul suna tare 
deșteptarea,
când era pus, 
de cu seară.  
La ora șase dimineața,
trecea rata.
Bunicul mergea la oraș -
erau vizite, de numărat 
pe degetele de la o mână,
de câte ori el părăsea vatra,
într-un an. 

Ceasornicul se umfla 
ca un balon, 
de la orele dobândind viață
proprie, 
acolo, în interior - 
ciupeau mai multă culoare,
din afară, 
pentru viața lor anostă
din carcasă.