Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi. Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem vor vibra și în inima mea, a celui întristat, pe țărm? Hm! Aș prefera să fiu înghițit eu, cel însingurat, de mine însumi, cel fericit. Filosoful interior, care voi fi devenit, cum se va împăca, vreodată, cu mine, cel de la suprafață? Ce supliciu pe biata fată! La vreo emoție, să iau cuvântul, dinăuntru, și să mă judec fără țel: „De ce te-ai dedicat trăirii puternice? Unde este stoicismul, a cărui lumină am stors-o din candelele de la capul de mort? Îți omori singur personalitatea. Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic și ai ajuns la mâna fetei, cârpă în iubire. Te simți grozav, când praful de pe bibelouri îți afundă nările? Vai de plămânii tăi!”. Prevăd că m-aș tachina la nesfârșit. Într-un final, filosoful din mine va piere, dat cu capul de toți rărunchii mei, însă o idee cicălitoare tot mă va fi semnalat. Un Diogene mai echilibrat, nu auster voi fi în calea lumii. Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.