Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi.

Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem 
vor vibra și în inima mea, 
a celui întristat, pe țărm?
Hm! Aș prefera 
să fiu înghițit eu, cel însingurat,
de mine însumi, cel fericit. 

Filosoful interior, 
care voi fi devenit, 
cum se va împăca, 
vreodată,
cu mine, cel de la suprafață?
Ce supliciu pe biata fată!
La vreo emoție, 
să iau cuvântul, 
dinăuntru,
și să mă judec fără țel:
„De ce te-ai dedicat trăirii puternice?
Unde este stoicismul, 
a cărui lumină am stors-o 
din candelele de la capul de mort?
Îți omori singur personalitatea.
Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic
și ai ajuns la mâna fetei,
cârpă în iubire.
Te simți grozav, când praful 
de pe bibelouri îți afundă nările?
Vai de plămânii tăi!”.

Prevăd că m-aș tachina 
la nesfârșit. 

Într-un final, 
filosoful din mine va piere,
dat cu capul de toți rărunchii mei,
însă o idee cicălitoare tot 
mă va fi semnalat.

Un Diogene mai echilibrat,
nu auster 
voi fi în calea lumii. 


Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. 
Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.