Așteptându-l pe Godot

            Afirmând: „Nimic de făcut”, Estragon vizează numai propria-i neîndemânare, de a nu-și fi putut scoate gheata, pe când Vladimir duce sensul mai departe, în plan existențial. Pentru el, pentru Vladimir, expresia a însemnat, de-a lungul timpului, un motiv de a se autodepăși, de a se încăpățâna să lupte pentru ceva ce-și dorea împlinit, însă, cu amărăciune, a ajuns la concluzia că, într-adevăr, totul este deșertăciune, că face parte el ca individ dintr-un sistem pe care nu-l poate depăși, pentru că, după repetate sforțări, tot aici a ajuns, la revederea cu Estragon, un prieten cu o situație socială similară. Diferența dintre ei este că Estragon ia lucrurile / afirmațiile la propriu, în timp ce Vladimir le socotește, le dă un sens cultural sau, cel mai adesea, filosofic, deși înclinație artistică are Estragon, individ cu încercări lirice în trecut.

            Unul dintre obiectivele celor doi bărbați fără căpătâi ar fi fost să urce în Turnul Eiffel, de unde să se fi aruncat în gol, obiectiv neurmărit când aveau ocazia să-l împlinească, pentru că astăzi, așa după cum estimează Vladimir, nu ar mai fi lăsați de paznici nici măcar să urce, părând degradați din punct de vedere fizic: „(Vladimir:) Mână în mână, ne-am fi aruncat amândoi din vârful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe atunci. Acum e prea târziu. Nu ne-ar mai lăsa nici măcar să urcăm”. Scopul declarat, fiind un amestec de ambiție în privința priorității într-un fapt (de a fi fost primii sinucigași înregistrați la Turnul Eiffel) și de asumare obiectivă a statutului care mai mult nu le permite, decât inaugurarea unei istorii în eșec, relevă psihologia lor, de veleitari înfrânți, obligați la un recul existențial în urma impetuozității de a fi izbutit ceva notabil.

            Impresia de completitudine pe care i-o inspiră interlocutorul „în întregime supărat pe gheată” îl determină pe Vladimir să vadă în acesta un Hristos cu altă misiune, facil de împlinit (să-și scoată gheata). Mai mult, prin felul în care „își trece mâna înăuntrul pălăriei”, îi oferă și o imagine simbolică a modului în care el, Estragon, ar trebui să caute în gheată (după ce, în sfârșit, a reușit s-o excepteze), cu maiestuozitatea aceluia care poate ordona destine. Vladimir își continuă nonșalant jocul de imaginație, numind piciorul descălțat al partenerului colocvial „tâlhar eliberat”, precum în supliciul de pe cruce, Iisus a promis mântuirea acelui condamnat care i-a mărturisit credință. Spațiul imaginat de Estragon rezultă din corespondența dintre senzațiile sale gustative și aspirația romantică, aproape bătătorită, pe care a nutrit-o cu privire la nunta-i fezabilă; de asemenea, un atu al firii lui este acela de a decripta hărțile și înscrisurile avute cândva la îndemână: „Îmi amintesc hărțile Țării Sfinte – în culori. Foarte frumoase. Marea Moartă era bleu-pal. Mi se făcea sete numai când mă uitam la ea. Și-mi spuneam: acolo o să ne petrecem luna de miere. O să înotăm. O să fim fericiți”. Senzația de sete trezită de vederea mării (a cărei apă este sărată) i-a inspirat și lui Marin Sorescu titlul Setea muntelui de sare (titlul celebrei sale trilogii alcătuite din Matca, Paracliserul și Iona). 

            Din discuțiile celor doi, Godot reprezintă homo socialus, care, pentru a face un gest din proprie voință, ar trebui să ia acordul atâtor oameni din jurul său, un individ perfect integrat social, captiv al mai multor straturi: „Estragon: Și el ce ți-a răspuns?

Vladimir: Că trebuie să-și consulte familia, prietenii

Estragon: Agenții.

Vladimir: Corespondenții.

Estragon: Registrele”. Răsplata pentru suportabilitatea dependenței ar fi ceea ce Estragon și Vladimir așteaptă de la el: „căldurică, loc uscat, burta plină”.

            Față de atâtea atribute numerabile, care augmentează personalitatea lui Godot, cei doi se întreabă, în mod firesc, dacă pentru ei a mai rămas vreun drept neatribuit, ca în povestea despre începutul lumii, al națiilor, pe care Nechifor Lipan obișnuia s-o nareze la toate petrecerile și al cărei tâlc era că muntenilor le rămăsese numai munca, inima ușoară și să asculte cântecul din ceteră.   

            Tocmai când vorbesc dacă ar fi sau nu „legați” de Godot, ambii amici au parte de o priveliște relativă subiectului, dinaintea lor apar Pozzo și Lucky, într-un raport de sclavie, al celui de al doilea față de primul: „Intră Pozzo și Lucky. Primul îl mână pe al doilea cu ajutorul unei funii trecute pe după gât (…). Pozzo are un bici în mână”. Aceasta este scena în care Vladimir și Estragon se completează: „îl privesc (pe Lucky, n.n.) simțind totodată și dorința de a da fuga să-l ajute și teama de a se amesteca unde nu le fierbe oala”. În mod paradoxal, Pozzo, cel care îl ține legat de funie pe Lucky, pretinde empatie, cel puțin se manifestă în acest sens, încă de la începutul întâlnirii. În plus, el se consideră etalon pentru ființa umană: „(Pozzo:) Și totuși sunteți ființe umane. Din aceeași specie cu mine. Din aceeași specie cu Pozzo! De origine divină!”. Afirmația discriminatorie este de ajuns pentru a-i determina pe interlocutori să-l privească de pe o poziție superioară pe Lucky, a cărui înfățișare devine inumană în descrierile lor. Ura față de el se accentuează, pentru că Pozzo li se plânge de faptul că starea lui depresivă s-a accentuat de când aparentul său rob a refuzat să-l distreze cu tot felul de ghidușii, scop pentru care fusese luat în simbrie.

            Lucky deține un rol, acela de a oferi un model de conduită în regim de salariat, face față sorții injuste, ca un stoic. Nu se revoltă, fiindcă s-a adâncit în meditație; stă în picioare, cu bagajele în mână, chiar și atunci când i se recomandă repausul, pentru a-i demonstra stăpânului că-l poate sluji perpetuu în sfera activităților practice, dar în viață epicureismul nu e totul. Pozzo are nevoie și de momente spirituale, însă în ambiția de a-și confirma statutul privilegiat, conferit de soartă (după cum susține), a afectat naturalețea angajatului său care acționează, în direcție spirituală, numai când i se poruncește, în mod mecanic, precum o păpușă cu buton. Dacă i se așează pălăria pe cap, recită poeme și afirmă, fără pauză de respirat, despre aspecte importante ale existenței, iar dacă i se ia pălăria, își anulează instant perorația. Lucky devine o replică, în timp, a lui Homer, poetul orb, purtat prin cetate, la vilele celor înstăriți, pentru a le recita, în schimbul câtorva bănuți, stihuri din Iliada și Odiseea. 

            O lecție pe care însuși Vladimir o deprinde în urma întâlnirii cu Pozzo și Lucky este aceea că „nu poți să fii vesel și trist la comandă”.   

            Pozzo devine personajul rotund al piesei, impozant la început, deși, în mod surprinzător, nu-i pretinde lui Lucky decât puțin circ (de care totuși nu are parte, mai mult îl produce el), iar în final revine în scenă total schimbat, un individ care și-a pierdut pe drum caracteristicile imberbe, el se uită pe sine, părând complet dezorientat. Pozzo cel din final ajunge antagonistul lui Pozzo care și-a dus în funie, până de curând, propriul angajat. 

            Estragon pare cel mai ancorat în condiția lui; deseori, se confruntă cu probleme specifice oamenilor străzii: conflicte, apărute din senin, bătăi fără sens, incoerență în traiul de zi cu zi (traductibilă printr-un fel de adaptare instinctivă la situație) etc.

            Vladimir, mai estompat ca specimen fără niciun căpătâi, vine cu ideea așteptării lui Godot, idee pe care o urmărește până la capăt. Alternativa la situația în care Godot nu va ajunge este una singură, spânzurarea de crengile acelui copac sub care ar fi trebuit să aibă loc întâlnirea mult trâmbițată. Până la deznodământ, cei doi amici mai discutaseră despre spânzurătoare, dar în termeni fictivi, afirmați în joacă, din plictiseală. Jocul nu trebuia să fie abrupt, ca o rampă a expedierii participanților în lumea de apoi, ci o simulare a omorârii efective a timpului. Jucătorii nu ar fi avut nimic de suportat, întrucât și-ar fi legat frânghiile de crengile cele mai fragile ale copacului, pentru ca, sub greutatea corpului, ele să fi cedat și, astfel, cât ar fi ținut distracția în sine, s-ar fi consemnat la propriu, ca într-un ritual, dispariția unui morman de clipe.

            Pozzo exprimă psihologia răsfățatului (a acelui ins care, dacă nu i se face voia, cade în depresie), Lucky este îndărătnicul scofâlcit, pe când Estragon și Vladimir așteaptă să inaugureze ceva la nivel planetar, oricum destul de răsunător, ca o salvare de la uitare a propriilor vieți. Dacă propulsarea în memoria masei a devenit obiectivul lor, în schimb, al preopinenților (Pozzo și Lucky) rămâne acela de a-și impresiona, printr-o regie caricaturală a amiciției, cunoscuții făcuți pe fugă.