Scăldat în undele acestui paradox, de a dori să purced la plimbare pe o insulă, dar să nu înnoptez acolo, m-am trezit cu tânăra – slăbuță, cu ochelari de vedere – că îmi aduce porția de hamsi. Pe farfuria albă, peștișorii erau și mai mici decât mă așteptam, iar porția de mămăliguță – cât gura unei căni – se răcise (și peștii erau reci. Din această cauză, simțeam mălaiul, prin care fuseseră tăvăliți la preparare, destul de zgrunțuros). Oare atât de îndelungată să fi fost reveria mea? Cine m-a pus să umblu fictiv pe insulă? Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! ar fi exclamat Creangă. Am înghițit cum am putut primul fel, sperând la perfecțiunea celui de-al doilea: micii!

-Pot lua? m-a întrebat a doua tânără – o blondă mai durdulie: în timp ce ridica tacâmurile, am băut o gură de apă minerală și m-am uitat în jur. La masa din colț – destul de vastă – uniseră mai multe mese, erau adunate toate vârstele și încă se petrecea: era ziua cuiva!

Of! Au fost aduși micii! Erau la fel de reci, precum hamsi, de parcă s-ar fi supărat dacă nu ar fi ajuns și ei, dinaintea mea, cu același grad de temperatură – am tăiat din ei, pentru prima înghițitură: păreau cruzi, dar mi-am zis că nu se poate să fie – încurajare deșartă, fiindcă, ulterior, întreaga zi, am avut senzația de crud și de carne „vie”, pe limbă – îmi stăteau în gât.

(Va urma)

Așteptând meniul, aveam o pornire de a fi umblat pe insula Ada Kaleh: dacă nu ar fi fost scufundată, aș fi făcut o incursiune chiar atunci…

Temperatura pe vapor era ideală: presupuneam că pe insulă, clima ar fi fost blândă tot timpul, datorită fluviului, care ar fi anihilat canicula. Există unele teorii / scenarii, pe care le consider adecvate, de a construi orașe în apă, cu tot confortul, sub o cupolă uriașă de sticlă.

Imboldul, căruia nu-i puteam da curs în realitate, de a face o excursie exotică, mă izola de restul mesenilor: lumea pe care o nutrea imaginația mea era ospitalieră, cu moravuri și meșteșuguri specifice – nu ar mai fi trebuit să călătorești la Istanbul, pentru a te bucura de strălucirea vestmintelor sau de bucătăria turcească.

Oare cum ar fi fost să stai la umbra nucului bătrân sau chiar a unui portocal, acolo, pe insulă? Vuietul apei cum s-ar fi auzit?

Totuși, o spaimă – eu, cel puțin, care nu sunt insular, fiind născut într-o regiune de deal -, aș fi avut, mai ales noaptea: dacă fluviul ar fi crescut și ne-ar fi inundat? Teama aceasta, față de puterea apei, similară eului din Lacustră – o angoasă acvatică, ar fi fost permanentă și ar fi învins ambiția de a fi băut, dimineața, cafea orientală și de a fi mușcat dintr-o curmală.

(Va urma)