În adâncul toamnei, când toată lumea se pregătea să-și ia hainele de iarnă din garderobă, domnul profesor apărea bronzat pe holul facultății… Îi admiram eleganța: ras proaspăt mereu, dat cu loțiune after shave fină, purtând sacou în carouri, cămașă albastră, blugi negri, curea de calitate, închisă de o cataramă mare.

Cam pe la mijlocul lui octombrie, domnul profesor mergea în Grecia – avea casă, într-un sat din nord: „Pe cuvântul meu! Toți de acolo mă cunosc. Abia așteaptă să mă vadă” – îmi mărturisea. „În fiecare curte, găsești câte o presă de măsline: ei își produc singuri uleiul. Eu nu știu cum au avut ideea de a transforma un fruct oribil cum este măslina crudă: știi ce gust are? Este imposibil de mâncat! Cine va fi fost primul cu ideea de a le culege și prepara coapte – ar fi meritat un premiu consistent”.

Îmi este dor de domnul profesor! Dacă aceste rânduri îl repetă cât de cât în fața dumneavoastră, înseamnă că moartea nu este un reper de nimic, decât unul de care să râdem: ce ne faci tu, moarte? Nu ne rupi dintre oameni: ei au suflet și minte – ca pe ei înșiși ne poartă în dialog și ne dau viață infinită. Folosește-ți coasa cât vrei: Ha! Ha! Ha! Pe toți n-ai cum să ne iei!

P.S.

Când am avut ocazia, am mușcat dintr-o măslină, pe care am luat-o direct din pom: ți se strepezesc dinții și e amară, seacă de tot, ca un dumicat de rumeguș.

Nu pot să dau buzna în butoiul meu,
fără să mă întreb: unde e toată lumea? 
Pe aleile orașului, cu o lampă aprinsă în plină zi, 
totuși, asigur o priveliște destul de stranie. Dar când cineva îmi zice:
„Pe cine cauți?", trebuie să admit 
că adresarea mea „– Un om!" – nu este chiar ceva ce auzi în fiecare zi.

Îmi place să cred că sunt pe picior de egalitate 
cu oricine mă întreabă aceasta, 
dar, de la o conversație pe subiect, 
prefer să mă abțin. Mă simt ca un meșter 
care încearcă să repare un motor cu unelte din alt set, 
iar faptul nu este atractiv.

Oricum,
butoiul este un fel de refugiu. Înăuntru e întuneric, 
dar măcar pot să cuget pe îndelete... 
Alerg înspre zorii 
altor aventuri, între cărți pe care le devorez în liniște.

Dar cine sunt eu cu adevărat? 
Mă gândesc la aceasta,
când mă duc la fântână să-mi potolesc setea. 
Noaptea,  
privesc luna și mă mir cum de pot fi atât de fascinat de cosmos.

Fântâna își aruncă apa atât de sus, 
că pare de neatins. Îmi aduce aminte de setea care m-a însoțit mereu, 
de când mă știu. Dacă aș fi putut să mă nasc fără ea, 
poate că aș fi fost un pic mai înțelept. Însă așa e viața, 
consider.

Negăsind un om adevărat afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți,

de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns –

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.