Aseară, Iisus a pus piciorul pe lună și s-a uitat la pământ... 
Pe cei care l-au osândit sau l-au susținut, 
oare ii mai vede acum? Le ține în palmă sufletele, vorbindu-le,  
precum a cuvântat pe muntele Tabor? 
Veșmântul lui, 
în această zi de Înviere, 
este la fel de pur? Pânza de in va mai fi pierdut vreun ton, 
din culoarea-i albastră?

Dar aseară, 
l-am zărit pe Iisus: 
stătea pe un scaun din vechime, în praful selenar, 
mănunchi de raze se făcuse, 
pe când, din biserică, preotul ieșea cu lumina,  
aprinsă de la Ierusalim.

Am întins brațele spre Mântuitor, 
ca spre un fruct pe care vreau să-l mănânc, 
dar nu așa au procedat Adam și Eva? 
O astfel de idee m-a oprit să-l rup din cer 
și i-am cerut pe mine El să mă scoată din calea gândului, 
care mă pierdea într-o durere, 
de a nu avea nicio putere 
să rezist în fața necazurilor neașteptate: 
simțeam pumnul lor de maimuță, 
pregătit să mă desprindă 
și să mă înhațe ca pe un măr, din pomul meu interior - faptul reușise, 
de la prima tentativă. 

Cu mistria , 
Iisus îmi umplea golul din suflet, 
care se lățea, de la circumferința unui măr, cât era inițial, 
la aceea a unei găuri negre din cosmos. 

Din mine, trebuie să fi rămas o ruină, 
îmi spuneam, 
fiindcă zidirea nu o mai percepeam, 
dar, 
când m-am uitat în oglinda apei, 
pulsam de lumină și, în colțul gurii, 
mi se îndreptase un surâs, ceva...