Așteptând meniul, aveam o pornire de a fi umblat pe insula Ada Kaleh: dacă nu ar fi fost scufundată, aș fi făcut o incursiune chiar atunci…

Temperatura pe vapor era ideală: presupuneam că pe insulă, clima ar fi fost blândă tot timpul, datorită fluviului, care ar fi anihilat canicula. Există unele teorii / scenarii, pe care le consider adecvate, de a construi orașe în apă, cu tot confortul, sub o cupolă uriașă de sticlă.

Imboldul, căruia nu-i puteam da curs în realitate, de a face o excursie exotică, mă izola de restul mesenilor: lumea pe care o nutrea imaginația mea era ospitalieră, cu moravuri și meșteșuguri specifice – nu ar mai fi trebuit să călătorești la Istanbul, pentru a te bucura de strălucirea vestmintelor sau de bucătăria turcească.

Oare cum ar fi fost să stai la umbra nucului bătrân sau chiar a unui portocal, acolo, pe insulă? Vuietul apei cum s-ar fi auzit?

Totuși, o spaimă – eu, cel puțin, care nu sunt insular, fiind născut într-o regiune de deal -, aș fi avut, mai ales noaptea: dacă fluviul ar fi crescut și ne-ar fi inundat? Teama aceasta, față de puterea apei, similară eului din Lacustră – o angoasă acvatică, ar fi fost permanentă și ar fi învins ambiția de a fi băut, dimineața, cafea orientală și de a fi mușcat dintr-o curmală.

(Va urma)