În adâncul toamnei, când toată lumea se pregătea să-și ia hainele de iarnă din garderobă, domnul profesor apărea bronzat pe holul facultății… Îi admiram eleganța: ras proaspăt mereu, dat cu loțiune after shave fină, purtând sacou în carouri, cămașă albastră, blugi negri, curea de calitate, închisă de o cataramă mare.

Cam pe la mijlocul lui octombrie, domnul profesor mergea în Grecia – avea casă, într-un sat din nord: „Pe cuvântul meu! Toți de acolo mă cunosc. Abia așteaptă să mă vadă” – îmi mărturisea. „În fiecare curte, găsești câte o presă de măsline: ei își produc singuri uleiul. Eu nu știu cum au avut ideea de a transforma un fruct oribil cum este măslina crudă: știi ce gust are? Este imposibil de mâncat! Cine va fi fost primul cu ideea de a le culege și prepara coapte – ar fi meritat un premiu consistent”.

Îmi este dor de domnul profesor! Dacă aceste rânduri îl repetă cât de cât în fața dumneavoastră, înseamnă că moartea nu este un reper de nimic, decât unul de care să râdem: ce ne faci tu, moarte? Nu ne rupi dintre oameni: ei au suflet și minte – ca pe ei înșiși ne poartă în dialog și ne dau viață infinită. Folosește-ți coasa cât vrei: Ha! Ha! Ha! Pe toți n-ai cum să ne iei!

P.S.

Când am avut ocazia, am mușcat dintr-o măslină, pe care am luat-o direct din pom: ți se strepezesc dinții și e amară, seacă de tot, ca un dumicat de rumeguș.