În casa bunicilor, atmosfera era o simfonie de culori și sunete, orchestrată de războiul de țesut al mamei Ioana, care începea să-și trezească firele de la cinci dimineața, și de vocea persistentă a difuzorului din perete. Acest difuzor, un mecanism simplu cu un singur buton pentru reglarea volumului, îmi provoca un sentiment dual, mai ales când rostea: „Aici, București, ora exactă!”. În acele momente, mă imaginam pe străzile unui oraș fastuos pe care nu-l văzusem niciodată, iar inima mea vibra cu o melancolie fără margini, pentru că știam că pentru a ieși la joacă într-un sat aproape amorțit de iarnă, trebuia să înfrunt zăpada înaltă și frigul necruțător.

La douăsprezece și jumătate, sunetele difuzorului se schimbau, oferind un colaj de muzică populară. Bunicul, după ce se întorcea de la animalele și păsările sale, regla volumul la maximum. Doinele și melodiile dobrogene evocau peisaje austere, bântuite de vânt și nisip, dar populate de oameni care, aparent, trăiau o viață simplă și liniștită. Bunicul meu, în cămașa sa albă cu vestă de lână și pantaloni de postav, se întindea pe pat și adormea, trezindu-se doar când muzica înceta.

Când mă plictiseam și nu mai găseam alinare nici în cartea de povești, nici în Amintiri din copilărie de Ion Creangă, mă îndreptam spre dulapul de lemn agățat de un cui pe peretele opus sobei. Vopsit în albastru și acoperit cu o pânză albă, dantelată, dulapul mirosea a plante medicinale și mă atrăgea datorită dulciurilor care se regăseau pe rafturi, dulciuri care apăreau ca prin minune, aduse parcă de un Moș Crăciun nevăzut. Borcanul de miere strălucea ca o bucată de bronz. Mama Ioana se ridica de la război și mă întreba: „Mumă, îți fac un ceai de tei?”. Niciodată nu am spus „Nu!” – îl îndulcea atât de bine cu miere sau cuburi de zahăr încât gustul acela de dulce îmi stă și astăzi în minte, fiind irepetabil. Deși, în general, nu beau ceai și, mai ales, atât de dulce, acela îmi plăcea mult. Până fierbea apa pe focul din sobă, în care mai azvârlea câte un lemn, mama Ioana se îngrijora: „Mumă, tu ai picioarele reci!” și-mi aducea o țiglă fierbinte din cuptor, pe care mi-o fixa la tălpi.

Nu-mi trecea prin minte, atunci, ideea efemerității acelor zile, care păreau eterne, bătute în realitate, ca niște stâlpi inoxidabili, dar ele au trecut ca fulgerul și mi-au luat bunicii, fără să mă întrebe dacă mai am și eu ceva de spus; toate au dispărut ca melodia de la difuzor, dar lăsând atâtea ecouri în sufletul meu, cum rămân pereții minei marcați definitiv de lopata exploratorului după aur.

Când am fost la Schönbrunn Palace, de la un chioșc de suvenire, plasat la intrare, am achiziționat o medalie cu Sisi. Totuși, atenția mi-a fost atrasă de un condei, nu mai grozav decât acela pe care l-am avut, odinioară, în mână (moștenit de la Florea, bunicul matern). Costa, în bani românești, puțin peste 100 de lei. Nu am vrut să dau condeiul din amintirea mea, pe altul nou, deși, dinainte-mi, vedeam atâtea pagini pe care le-aș fi scris cu penița aceea aurie, asemenea unei gheare de vultur, apucând gânduri…
În capitala unui fost imperiu, am făcut un gest pentru vechiul condei – m-am abținut să nu-l dau la o parte din inimă.
De-a lungul timpului, mai ascuțeam pene de gâscă, le înmuiam în cerneală și încercam să mă exprim, dar nu era același fapt, precum atunci când întrebuințam pixul: îl întrezăream pe Eminescu din Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”) și iar mă cuprindeau ezitările și meditațiile asupra atâtor contexte – cum a ridicat pana monumente mai durabile decât piramidele, iar instrumentele moderne de scris scârțâie?

În studiul Literatura universală și literatura națională (1956), Tudor Vianu enunță factorii care permit unei opere literare să capete prestigiu universal: însemnătatea acesteia în dezvoltarea social – culturală a omenirii, perfecțiunea artistică, larga difuziune spațială, lunga durată în timp și ecoul în conștiința tuturor popoarelor. Ca atare, acele opere care, prin semnificațiile lor general – umane, rezonează cu diverse culturi, obțin faimă și devin parte din patrimoniul universal.

În contrast, literatura națională este definită de anumiți factori specifici:

1. Limba în care este scrisă opera este un element fundamental al identității naționale;
2. Mediul geografic: Peisajele, clima și geografia unei regiuni influențează temele și stilul literar;
3. Tradiția culturală: Moștenirea culturală și istorică a unui popor influențează profund literatura sa;
4. Creația orală: Folclorul, miturile și poveștile transmise oral au un impact semnificativ asupra literaturii scrise;
5. Sensibilitatea specifică: Mentalitatea și sensibilitatea unică a poporului respectiv se reflectă în operele literare.

Acești factori contribuie la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică”, în primul  volum din Trilogia culturii. Conceptul (de „matrice stilistică”) se referă la ansamblul de caracteristici culturale, istorice și geografice care dau naștere unui stil distinctiv unei culturi. Blaga subliniază că fiecare cultură dezvoltă o formă de expresie unică, influențată de contextul său specific.

Astfel, literatura națională, prin intermediul limbii, tradițiilor și sensibilităților proprii, contribuie la diversitatea culturală globală. În același timp, creațiile care depășesc granițele naționale și ating o relevanță universală ajută la crearea unui patrimoniu literar comun al umanității.

În Personalitatea literaturii române, Constantin Ciopraga aprecia această matrice stilistică drept o istorie a modurilor în care un popor tinde spiritual spre un avans cognitiv. Astfel, orice literatură națională își are personalitatea ei.

Paul Van Tieghem în Literatura comparată preciza că „dintre toate activitățile vieții umane, literatura este cea care exprimă cel mai complet și mai clar caracteristicile unui popor”. Evident că nu orice operă intră în patrimoniul mondial, fiindcă, între literatura națională și cea universală, există o condiționare reciprocă. Încă din anul 1900, în Literatura română în străinătate, Titu Maiorescu arăta că valoarea universală a operei de artă sporește pe măsura afirmării elementului etnic. Pe de altă parte, G. Călinescu, în Studii și comunicare. Eminescu poet național, susținea că „orice poet universal este și un poet național… universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră, ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor”. Dacă operele naționale de înaltă ținută artistică au potențialul de a deveni bunuri universale, la rândul ei și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă asupra literaturilor naționale. Numeroase capodopere care, în mare măsură, au pătruns în circuitul mondial, demonstrează această interacțiune fertilă între specificul național și dimensiunea universală.

Testament deschide volumul Cuvinte potrivite (1927) și exprimă în mod sintetic concepția lui Tudor Arghezi despre poezie și misiunea ei.

G. Călinescu subliniază profunzimea acestei arte poetice, afirmând că, odată ce „o ușă se deschide, zece porți se dau la o parte zgomotos și simultan peste amețitoare perspective. Testament apare ca o estetică plină de probleme şi de puncte“. Acest lucru sugerează multiplele nivele de interpretare ale textului, fiecare deschizând noi orizonturi de înțelegere.

Testament reprezintă un moment de cotitură în evoluția literaturii române, marcând tranziția spre o poetică modernă, profund ancorată în realitățile cotidiene și în aceeași măsură deschisă spre înaltul speculației filosofice. Arghezi ne propune, în acest manifest estetic, o reinterpretare a misiunii poetului, transformându-l într-un demiurg în stare să distileze esența umană din materii aparent inestetice. În viziunea lui, poezia nu mai este doar „voluptos joc de icoane și de glasuri tremurate” (cum o definea Eminescu în Epigonii), ci devine „umbra și lumina care catifelează natura și-i dau omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer”. Astfel, el atribuie liricii o funcție duală, deopotrivă revelatoare și sublimatoare, capabilă să transforme realitatea brută în experiență estetică.

Utilizarea unui registru lingvistic variat, care înglobează atât cuvinte elevate, cât și expresii de o asprime frustă, reprezintă una dintre inovațiile majore ale lui Arghezi. El reușește să îmbine armonios limbajul comun cu acela poetic, ajungând, astfel, la o simbioză între viață și artă, între profan și sacru. Această abordare originală a limbajului justifică aprecierea lui Mihail Ralea, care nota că „altfel se scria înainte de Arghezi și altfel se scrie astăzi”.

Profunditatea poeziei Testament rezidă, așadar, în abilitatea de a deschide multiple situații de adnotare, de a provoca lectorul să descopere, dincolo de fiecare vers, perspective perpetui asupra menirii artei. Arghezi redefinește astfel atribuția poetului, transformându-l într-un alchimist al cuvintelor.

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu descrie „fenomenul arghezian” ca pe o revoluție stilistică și tematică în lirica românească. Arghezi însuși, într-o Ars poetica, mărturisea: „Am căutat cuvinte care sar și fraze care umblă”, iar într-un articol cu același titlu, publicat în 1928, adăuga: „Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”. Aceste afirmații confirmă preocuparea pentru reforma lingvistică și expresivă, trăsături ce definesc întreaga lui operă.

Plasarea poeziei Testament în fruntea volumului Cuvinte potrivite augmentează importanța ideilor estetice exprimate aici. Testament funcționează ca un manifest al viziunii sale artistice, oferind o cheie de interpretare pentru întregul volum. În poezia postumă Ia aminte din volumul XC, Arghezi se referă la poezie ca la „o nuntă de graiuri și cuvinte”, accentuând importanța armoniei și a spontaneității.

Cuvântul-cheie din Testament este „carte”, pe care poetul o lasă urmașilor ca o valoare spirituală în care s-a condensat munca truditorilor pământului: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o carte / Şi care tânăr să le urci te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă“. Fiecare generație este datoare să aibă un aport la tradiție. Conceptul de „carte” este aprofundat și prin referința la „hrisovul cel dintâi”, documentul care atestă mutația petrecută în viața robilor pământului, din planul material în cel spiritual. Această schimbare epocală, de preschimbare a sapei în condei și a brazdei în călimară, este rezultatul muncii de veacuri a oamenilor simpli, cărora Arghezi le dă voce în versurile sale: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Printr-o muncă stăruitoare asupra cuvântului, poetul trebuie sa transfigureze realitatea, pentru a exprima idei şi sentimente: „Şi frământată mii de săptămâni / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / Făcui din zdrențe muguri şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere“. Eugen Lovinescu a sesizat abilitatea lui Arghezi de a preface experiențele dure în artă sublimă.

Poezie programatică, Testament sintetizează viziunea despre poezie ca o formă de muncă artistică și spirituală. Prin „carte”, poetul lasă urmașilor săi nu doar o colecție de cuvinte, ci o moștenire culturală și o responsabilitate de a continua și de a îmbogăți tradiția literară, modalitate prin care poezia devine o punte între generații, un simbol al continuității culturale.

Contrastul lexical din versurile: „Am luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o când să îmbie, când să înjure, / Am luat cenușa morților din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră“ accentuează talentul literatorului de a transforma suferința și degradarea în artă. Ocara, cenușa și alte elemente negative sunt preluate și metamorfozate în „Dumnezeu de piatră”. Strofa următoare adâncește rolul creației literare ca instrument de demascare și liberare: „stăpânul ca un țap înjunghiat… / Biciul răbdat se întoarce în cuvinte / Şi izbăvește încet, pedepsitor / Odrasla vie a  crimei tuturor“. Arghezi subliniază dubla funcție, socială și morală, a poeziei, transmutând suferința și injustiția în enunțuri care au puterea de a izbăvi și pedepsi. Biciul răbdat, simbol al opresiunii, se întoarce împotriva asupritorilor, prin intermediul stihurilor. Acest dualism între suferință și creație este esențial în viziunea argheziană asupra artei; pentru el, poezia este un instrument de emancipare a celor oprimați și o posibilitate de reflecție asupra condiției umane.

Prin această plasare strategică, a poeziei Testament în fruntea volumului, Arghezi își invită cititorii să descopere frumusețea în „cuvinte potrivite”, alegându-le nu doar pentru sonoritatea sau estetica lor tradițională, ci pentru puterea de a surprinde și de a provoca. El se prezintă ca un meșteșugar al discursului, care nu se teme să se aventureze în teritorii lexicale neexplorate, să redescopere cuvinte uitate sau neglijate și să le confere o nouă viață și semnificație. Astfel, Testament devine un exemplu de artă poetică, o meditație profundă asupra creației artistice, în care este  experimentată relația dintre cuvânt și idee, între formă și fond.

G. Călinescu vorbește, pe bună dreptate, despre Testament ca despre o estetică plină de probleme și de puncte. Arghezi redefinește poezia românească și o ridică la un nivel superior de conștiință artistică și filosofică.

Testament nu este doar o introducere la volumul Cuvinte potrivite, ci o declarație de principii. Prin inovațiile sale lingvistice și prin abordarea tematică originală, Arghezi a reușit să schimbe fundamental modul în care este percepută poezia, deschizând calea pentru generațiile viitoare de scriitori.

Pentru prima oară în lirica românească, Tudor Arghezi înalță la rang de valoare artistică anumite cuvinte, considerate inestetice. Acesta exprimă paradoxal faptul că unele frumuseți florale pot naște și din mucegai: „din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseți şi prețuri noi“. Reflectând asupra acestei translații estetice, G. Călinescu observa în articolul său din 1927, intitulat Arghezi: „Nimeni nu poate fi mai trivial cu atâta suavitate şi mai elevat cu mijloace atât de materiale cum sunt mucegaiurile şi noroiul”.

În versul „Domnița suferă în cartea mea“, Arghezi concentrează suferința înnobilată prin actul creației, unde „cartea“ devine rezultatul unei simbioze între „slova de foc“ și „slova făurită“ – metafore atât pentru inspirația incandescentă, cât și pentru elaborarea minuțioasă (sugerând un proces artistic complex, în care talentul natural și munca asiduă se împletesc). Această fuziune este evocată prin imaginea „fierului cald îmbrățișat de clește“, simbolizând interdependența dintre ardoarea creativă și rigorile tehnice ale meșteșugului poetic.

Într-un interviu Despre arta literară, la treizeci de ani de la apariția volumului Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi explica: „slova făurită e ca potcoava calului care trebuie bine bătută“, iar într-un interviu Despre poezie, recomanda: „Când ai sentimentul unei vocații poetice, trebuie să înțelegi că poezia e o treabă grea“. Pentru Arghezi, poezia este o expresie a spiritualității unui popor a marilor probleme ale omului. Ideile din poezia Testament traversează opera poetică a lui Tudor Arghezi precum un fir roșu (D. Micu), constituind fundamentul întregii sale creații.

Ideile estetice din Testament sunt: 1. Poezia este o valoare spirituală în care s-a condensat munca truditorilor pământului, 2. Poezia este o metamorfoză estetică a urâtului (tema volumului Flori de mucigai), 3. Țăranul român s-a ridicat din planul material, înspre cel spiritual, ca în volumul Cântare omului, 4. Arghezi este artistul stăpânit de o ambiție demiurgică (deducem din metafora „Dumnezeu de piatră”), 5. Poezia este „slovă de foc” (talent) și „slovă făurită” (muncă), totodată.

Prima idee esențială este că poezia reprezintă o valoare spirituală sublimată din munca truditorilor pământului. În volumul său de debut, Arghezi, prin poezia Plugule, aduce un vibrant elogiu trudei țăranului, care își transformă osânda în bucurie. Această temă atinge un apogeu artistic în poezia Belșug, despre care Tudor Vianu remarca: „este cea mai măreață odă ridicată vreodată țăranului român“. Titlul („Belșug”) sugerează mai puțin bunurile materiale și mai mult bucuriile spirituale. Țăranul este prezentat ca un veritabil Demiurg: pe de o parte, el înalță către cer brazda începută de la vatră, iar pe de altă parte, devine un fel de divinitate rurală („îi vezi lăsată umbra printre boi“). Ov. S. Crohmălniceanu îi atribuie poetului calitatea de „cântăreț al plugului“. Prin transfigurarea țăranului într-un simbol al creativității și forței vitale, Arghezi reușește să integreze tradițiile și valorile rurale într-un context poetic universal. Această abordare se întâlnește și în modul în care poezia lui captează esența spiritualității populare, transformând-o într-o formă de artă înaltă.

Imaginea țăranului apostat, expusă prin personaje precum Pătru al Catrincii sau Dumitru din Răzvrătitul, concretizează ideea centrală din Testament, anume că poezia este asemenea unui „bici răbdat” care „se întoarce în cuvinte“ – o metaforă pentru transformarea suferinței și a revoltei într-o formă de expresie aparte, ilustrând puterea cathartică și vindecătoare a artei.

În poezia Bade Ioane, din volumul Cadențe, Arghezi își manifestă atât compasiunea, cât și dragostea față de țăranul care a purtat de-a lungul veacurilor „greul și povara“. Titlul semnificativ și tonul afectuos subliniază respectul și admirația pentru figura emblematică a societății rurale. Țăranul român devine un simbol estetic național, similar personajului Ion din romanul lui Liviu Rebreanu („mărturisesc ogoarele și țara, / Clădită-n suferință și răbdare / I-ai dat și sânge și sudoare”).

Ideea din Testament, aceea că poezia este o metamorfoză estetică a suferinței, constituie tema volumului Flori de mucegai (1931). Acest titlu evocă în mod deliberat Florile răului de Charles Baudelaire, subliniind influența și afinitatea artistică între cei doi poeți. Estetica urâtului își găsește o splendidă realizare în acest volum. Arghezi dezvoltă conceptul (de „estetică a urâtului”), acela de a extrage frumusețe și semnificație din cele mai întunecate și neglijate aspecte ale existenței, comutând aleanurile și mizeria umană în forme poetice de o frumusețe paradoxală. Această abordare revoluționară (poeziile din acest volum sublimează condițiile precare de viață, transformând „bube, mucegaiuri și noroi” în valori estetice noi și neașteptate) confirmă puterea poeziei de a transcende materialitatea brută și de a revela profunzimi spirituale. Flori de mucegai este o realizare remarcabilă a esteticii urâtului, consolidând poziția lui Arghezi ca un inovator și un maestru al poeziei moderne.

Altă idee din Testament privește ridicarea țăranului din planul unei existențe pur materială înspre altul spiritual, fapt care a dat posibilitatea poetului să transforme „sapa în condei şi brazda în călimară“. Această temă se manifestă pregnant în poemul sociogonic  Cântare omului, volum elogiat de Tudor Vianu. Deschis cu poezia Umbra, ciclul liric vizează ascensiunea omului, de la starea primară, supusă forțelor telurice, înspre verticalitate, emancipare și ignorarea multiplelor divinități care îi constrângeau existența. Cu ajutorul mâinii, comparată cu o floare sau cu o stea, şi al rațiunii, omul a născocit uneltele. Această dorință faustică (de a se ridica mai sus, de a explora necunoscutul și de a nu tolera nedreptatea socială) devine motorul progresului. Arghezi ilustrează acest avânt către cunoaștere și dominare prin versurile: „A cucerit el slabul, spațiul și timpul”, descoperind și „tainei tainelor”, energia atomică.

Astfel, Arghezi, prin poezia sa, nu doar că imortalizează eforturile seculare ale truditorilor pământului, dar contribuie esențial la patrimoniul literar universal, demonstrând că adevărata valoare a literaturii constă în capacitatea de a atinge semnificații universale.

În studiul Arghezi, poet al omului, Tudor Vianu menționează cu admirație: „Poetul a avut posibilitatea să intoneze în limba strămoșilor imnul de proslăvire a înălțării umane”. Această apreciere subliniază capacitatea lui Arghezi de a transforma limbajul autohton într-un vehicul de exprimare a aspirațiilor universale ale omului simplu. Poemul a fost tradus în italiană de către profesoara Rosa del Conte, cunoscută și pentru studiul său erudit Eminescu și absolutul (în care valorifică dimensiunile filozofice și estetice ale operei eminesciene).

Traducerea poemului Cântare omului de Rosa del Conte nu este doar un act de mediere culturală, ci și o recunoaștere a valorii universale a creației argheziene. Prin această traducere, mesajul poetului român, înrădăcinat în experiențele și supliciile omului de rând, capătă o nouă viață în altă limbă și cultură, etalând astfel că adevărurile exprimate de Arghezi sunt relevante și accesibile unui public internațional.

Rosa del Conte, prin dedicarea insistentă de a traduce și comenta opera lui Arghezi, a contribuit semnificativ la difuzarea literaturii române în contextul universal. Studiul ei asupra lui Eminescu (Eminescu și absolutul) este alt exemplu al manierei în care operele românești, prin complexitatea și profunzimea lor, pot intra în dialog cu marile tradiții literare ale lumii. Aceste eforturi de traducere și interpretare evidențiază interconectarea dintre literatura națională și cea universală, confirmând observațiile lui Vianu despre puterea poeziei de a transcende granițele lingvistice și culturale.

Arghezi îmbină specificul național cu universalitatea temelor abordate, devenind un poet al umanității prin „imnul de proslăvire a înălțării umane, intonat în limba strămoșilor” (T. Vianu). Această simbioză între particular și universal, între tradiție și inovație este esențială în conferirea unei opere literare a unui statut durabil în patrimoniul cultural al lumii.

În esență, Arghezi, așa cum afirmă Crohmălniceanu, „este poetul care caută absolutul cu ochii ațintiți spre cer”, iar această căutare se desfășoară sub semnul incertitudinii și al necunoscutului.

Poezia Între două nopți este generată de această tensiune, noaptea simbolizând necunoașterea, fie a lumii interioare, fie a celei exterioare, pe care poetul încearcă să o descifreze. De asemenea, Psalmii lui Arghezi sugerează destinul aceluia care tinde spre cunoașterea absolută, dar care, în mod tragic, nu poate atinge acest ideal. Această zbatere amintește de ideile lui Lucian Blaga, care aprofundează conceptul de cenzură transcendentală, instituită de Marele Anonim, limitând accesul la adevărurile ultime.

Blaga face o distincție esențială între cunoașterea luciferică și cunoașterea rațională, favorizând prima, care este de natură poetică și intuitivă. Acest tip de cunoaștere, care explorează misterele existenței prin simboluri și metafore, se opune cunoașterii raționale, care este limitată de barierele impuse de Marele Anonim. În asemenea context, atât Arghezi, cât și Blaga explorează limitele și posibilitățile cunoașterii umane, artistul în genere fiind un căutător al absolutului, chiar dacă această căutare rămâne, în cele din urmă, neîmplinită.

Tudor Arghezi devine un demiurg al cuvântului, transformând suferința și necunoscutul în artă, în timp ce Blaga evidențiază limitările impuse de transcendent. Ambii poeți contribuie la o înțelegere profundă a condiției umane și a căutării perpetue a cunoașterii, raliind specificul național cu universalitatea temelor.

În poezia Incertitudine, care încheie volumul Cuvinte potrivite, Tudor Arghezi subliniază calitatea demiurgică a poetului: „Genele lui Dumnezeu / Cad în călimarul meu“ (o metaforă vivace pentru capacitatea poetului de a manipula realitatea prin cuvinte, infuzându-le cu o dimensiune divină și conferindu-le o putere transformatoare).

Mai mult, ideea că poezia este simultan „slovă de foc“ și „slovă făurită“ este o temă recurentă în întreaga operă argheziană. Această dualitate atestă complexitatea creației poetice, în care inspirația divină și munca laborioasă se află în osmoză, pentru a produce opere de valoare durabilă.

Marea poezie a lui Tudor Arghezi se caracterizează printr-o stare inefabilă de neliniște, rezultată din pendularea constantă a poetului între cunoaștere și necunoaștere, între viață și moarte. O asemenea temă a oscilării între credință și ireligiozitate este ilustrată elocvent în Ora confuză din volumul postum Crengi: „Parc-aș fi şi parc-aș fi fost, / Parcă-s străin și fără adăpost / Un început fără sfârșit / Şi un sfârșit mereu fără început“. Versurile accentuează starea de incertitudine și de căutare perpetuă care definește existența umană și actul poetic în viziunea argheziană.

Opera lui Tudor Arghezi se înscrie în linia marilor creații literare care explorează condiția umană în toată amplitudinea, înfățișând o adâncă meditație asupra sensului vieții și al artei. Poetul, în postura sa de demiurg, transformă suferința, incertitudinea și zbuciumul interior în frumuseți lirice imortale, conferind cuvântului o forță și o semnificație aparte.