Temeritate

După cum își susține pretenția în cea mai recentă carte a lui, Poemele de dincolo de poem (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2024), Ioan F. Pop îndrăznește să pătrundă dincolo de granițele poeziei, într-un spațiu ce se sublimează de obicei și care, în mod inevitabil, trebuie să se învecineze cu alte tărâmuri, inspirate din surse diferite și nebănuite. Aceste surse sunt ca niște enigme dibuite de mâinile „care cerșesc” vechi asfințituri, mâini pentru care obiectele strălucitoare, capabile să reflecte chipurile oamenilor, au încetat să mai existe: „spasmele reîntoarcerii în luciul vechilor întâmplări, / noapte după noapte, zi după zi, ca într-o respirație a abisului. / din oglinzi se ridicau aburii altor prezențe îmbrăcate pe dos. / din turnuri ne chemau vocile împrăștiate de vânt, / am fi plutit încă în apele somnului, în vaierul din adânc” (chipurile nu se mai oglindesc în nimic).

Noua zestre a acestui spațiu, în care Ioan F. Pop pășește cu avântul unui explorator însetat de ineditul faptelor, nu se dovedește a fi nici diversă, nici bogată. Dimpotrivă, ea pare a fi aproape de structura fragilă și casantă a lumii de apoi. Este un spațiu unde realismul și fantezia se împletesc într-o țesătură complexă, dar totodată vulnerabilă, asemenea unei delicate pânze de păianjen ce se poate destrăma la cea mai mică atingere.

În această lume nouă, Ioan F. Pop nu găsește abundență sau varietate, ci mai degrabă o simplitate aproape austeră. Totuși, această simplitate nu este lipsită de profunzime, ci se aseamănă cu fragilitatea unei flori de gheață, frumoasă dar efemeră, gata să dispară în fața celei mai mici adieri de căldură. Este un loc unde obiectele și ideile nu strălucesc prin prezența lor materială, ci prin absența lor, prin ceea ce au fost odată și prin ceea ce ar putea să fie în altă dimensiune a existenței: „dincolo de toate spusele și nespusele, / de abandonuri și răzvrătiri, de uitări și aduceri aminte / un vuiet se ridica prin venele ce brăzdează întinsul / cu lumini ce abia mai pâlpâiau în silabisirile nerostite. / cu irizări care se loveau de pereții altor închipuiri. / o mână de ceață punea între ele vagi semne de punctuație” (izgonit din tăceri, izgonit din cuvinte).

În acest spațiu, al cărui contur se desenează parcă pe marginea unei realități abia percepute, Ioan F. Pop își construiește viziunea cu materiale neconvenționale, folosind nu doar cuvinte, ci și tăceri, nu doar imagini, ci și umbre. Astfel, reușește să creeze o atmosferă inedită, unde fiecare element, oricât de mic sau aparent nesemnificativ, contribuie la o complexitate aparte a secvenței lirice.

În mod surprinzător, ceea ce anunță poetul încă din titlu, o aventurare în universul livresc, îi reușește. În aceste pagini, se conturează realități potențiale, zămislite la confluența poemelor, acolo unde cuvintele se împletesc într-o țesătură de semnificații și reverii.

Evitarea ca modalitate de a scrie

Tipărirea cărții lui Virgil Dumitrescu, Titluri fără titluri (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2024), se remarcă prin ineditul său, întărind ideea enunțată de titlu: denumirile poemelor sunt abia lizibile, de parcă textele nu ar deține titlu, lăsând impresia că fiecare cuvânt se află într-o continuă căutare a propriei identități. Această caracteristică tipografică subliniază esența unei creații ce se detașează de convențional, prin faptul că autorul vrea să lase în urmă semantica titlului și să respire mai pe larg, în conținutul propriu-zis al textului.

Virgil Dumitrescu își proiectează aspirațiile către o lume liberată de detaliile apăsătoare ale urbanului. În scrierile sale, se conturează dorința unui peisaj montan, înălțat deasupra aglomerației terestre, căutând liniștea și puritatea altui tărâm, deasupra cotidianului: „Vom mai urca o dată muntele și acolo, printre nori / de vreme frumoasă, de-a fir a păr / flori galbene îți voi prinde, nu moare soarele / din atâta. Vom trăi de două ori clipa / ca și cum la poalele muntelui s-ar fi pornit desfrunzirea” (De mână cu ultima lună a verii). Această avântare spre un tărâm suprateran devine un prilej pentru autor de a rememora „ultimele nocturne”, trăite pe un deal selenar, evocând o lume onirică și misterioasă; este reinventată postura vechiului fermier american, dornic de a-și măsura și însemna proprietatea: „am înfipt acolo niște stâlpi / pe care am prins și aprins felinare” (Ultimele nocturne). 

Lirica lui Virgil Dumitrescu rămâne fidelă stilului său consacrat, cunoscut și apreciat de cititorii săi: de un romantism englezesc și descriptiv (cu insistență pe culori). Cu toate acestea, anvergura noii cărți relevă o ambiție îndrăzneață de a aborda teme (precum însingurarea sau relaxarea pe creste invadate de ceață), dorite cu ardoarea celui dezamăgit de banalitatea realității cotidiene.

În Titluri fără titluri, Dumitrescu își manifestă dorința de a evada din rigiditatea lumii materiale, căutând esențe pure și emoții netrunchiate. Astfel, el nu doar că își continuă traseul liric cu aceeași originalitate, dar și îmbină tradiția și inovația, creând o sinteză între cotidian și imaginar.

Titluri fără titluri se prezintă nu doar ca un set de poeme, ci ca o invitație într-o călătorie introspectivă, unde fiecare vers devine un pas către descoperirea unei lumi noi ca posibilitate de refugiu.