La începutul primăverii, 
când mucenicii dau cu toiegele în pământ 
să scoată căldura la suprafață, 
după ce a dormit în culcuș de rădăcini, 
lumea se strânge pe seară, în poiană. 

De pe deal, 
tinerii mai energici dau drumul la vale 
unor roți de foc, 
în strigătul asistenței.

Acolo unde ar fi trebuit 
să-și încheie roata traseul 
și să ardă definitiv, 
stăteam cândva și eu, 
în mijlocul celorlalți.

Mai veneau și tineri 
pe care nu-i cunoșteam, 
erau din alte mahalale – dar despre ei aflam atunci, 
de la cei din grupul familiar, 
care îi primeau cu voioșia momentului. 

Ei aveau un scop: să-și exprime tare, 
în auzul tuturor, 
intențiile în dragoste, 
în special, pentru a-și putea cântări 
șansele față de fetele de pe la noi, 
pe care le plăceau.

„Aoleo, Mărie!” ne avertizau 
cei care împingeau roata la vale... 
să ne dăm la o parte.

De lângă mine, 
un bărbat cu pălărie, 
slăbuț și înalt, 
începe, 
puțin ieșit din rând, 
să strige, cât îl ține gura:

— Ați auzit că lui cutare îi place de...?

Eram stânjenit, 
nu voiam să aud cuvintele, 
pentru că, aproape, chiar acolo, în grup, 
stătea fata despre care se striga. 

Nimeni nu știa dacă este adevărat 
sau dacă fata numită va da curs sentimentelor 
astfel anunțate, în auzul tuturor. 

Ea tăcea și doar râdea 
pe seama celor care se proclamau ca la Padeș.

Așteptam cu toții, 
de pe o zi pe alta, 
să auzim că tot ce s-a strigat 
la „Aoleo, Mărie!” s-a și întâmplat cu adevărat. 

Atunci, 
în acea seară, 
se întorcea ceasul profețiilor.

Ceea ce a rămas pentru mine, 
din ceremonia despre care nimeni nu știa 
de unde și de când venise în sat, 
era bucuria apropierii de vremea caldă.