Cu brațul, m-ai tras spre tine: 
„Pune ochii pe ideile de aici, din capitolul acesta, 
care nu e pentru oricine, să văd: îmi meriți atenția sau nu!
Ce te-a apucat să dai navală la sat?
Crezi că mai sunt mică să mă minți, cum ai tot făcut, 
când pe la poarta mea fluierai, de a sărit tata din pat?
Nu am fost suficient de precaută, să-i fi înmânat un par 
și să te fi prins el ca pe mingea de golf, 
să-ți fi tras și una și să te fi trimis în cosmos, 
la învățătorii cei mari, de stau pe gânduri în stele... 
Nu m-aș mai fi omorât eu acum să te învăț să citești Spinoza! 
Știi cum e:  Un par pe spate, un pas înainte!”

„La mine, 
ar fi însemnat zbor de rachetă, 
când NASA nu avea în program vreo misiune; 
m-ar fi respins și învățătorii aceia, 
despre care tot spui că sforăie, 
dar ei tot multe știu”. 

„Uf! Greu mai ești de cap! 
Nu am spus că ei și când dorm, pot învăța. 
Acolo, învățătura este ca un echipament: 
te îmbrăcau în știință, 
iar tu reveneai la tata și-i mulțumeai pentru directivă...
El te-ar fi văzut politicos 
și s-ar fi gândit poate să mă dea ție, 
dar acum tu ești pe mâna mea: poftim! Citește, 
că, altfel, te iau la goană!”

Deja obosit - mai învățasem cândva despre somn că face bine -, 
am adormit. 

„Fir-ai tu!”, îmi strigi și mă zgâlțâi, 
de începuse natura să amețească.
„Nu-ți place sa citim împreună? Las că îți arăt eu!”
Ai pus mâna pe ce aveai la îndemână, 
un buchet de romaniță.
Nu am mai așteptat să simt continuarea pe pielea mea 
și am rupt-o la fugă prin poiană. Tu, după mine. 
Toată planeta alerga împreună cu tine. 
Când te-ai ridicat din acea tihnă, 
dispăruse pământul de pe axă, 
nimeni nu mai avea pe ce să stea 
și eu te pâram, în gând, lumii întregi: ea e vinovată! 

Pe când mi-ai pus piedică, 
pronunțam numele tău.
„O, dragă, ai zis să ne jucăm! 
Și, uite! ne-am ales cu atletismul. 
Atât de rea am fost în rol?”

Suflate de vânt, 
două pagini din cărțile noastre s-au intercalat 
și le-am citit,
după cum ni s-au înfățișat.

În realitate,
îți continuai în liniște lectura, 
deși mă priveai surâzând, 
de parcă puneai la cale câteva șotii. 
Așa mă credeam eu: 
o țintă de ceară, așteptând să fie modelată, 
între gene, 
de ochii tăi.

„Mă  gândeam, zilele astea, 
cât  de inspirat ai fi în zăvoi,
așezat  pe o piatră sau movilă” -
ai pus punctul pe i. 
 
DAN IONESCU