În umbra nopții, 
ce se încovoaie ușor peste tărâmul strălucitor, 
unde casele ard în luminițe ca stelele pe bolta cerească, 
Odobleja a dat viață mecanică unui robot, 
să umble prin odăi.

Aurora s-a ivit din poarta Olimpului, 
purtând o amforă, plină de rouă.
Bucle de aur străluceau în părul ei, 
atrăgând privirea ca un magnet, 
împletind în ele poveștile zeilor.
Când roua n-a mai fost de ajuns 
să adape toate florile ce-i ieșeau în cale, 
din ochii ei, s-au revărsat lacrimi,
ca izvoare de lumină, 
stropind cu tandrețe sânurile florilor, 
așa cum însuși Eminescu a văzut, 
din camera lui, 
cu ușa deschisă spre romantism. 

Chloris nu s-a lăsat mai prejos...
Din roze își făcea cununi, 
pentru fruntea albă ca zăpada. 
Nu mai căuta durerea, 
voia să-și piardă urma 
și să uite de chinuri. 
În locul zeiței, 
râul șoptea, 
purtând suspinele apei 
și toate imaginile ce se reflectau în val. 

Oglinda apei ardea în reflexii de lumină, 
iar fumul se ridica leneș spre cer, 
răspândindu-se printre rândurile privirilor obosite.

Ecoul răspundea nu iubirii purpurii, 
ci trosnetului de coș sfărâmat, 
un sunet al sfârșitului neașteptat. 

Deasupra, 
luna pedala ușor pe frunzele pădurii, 
purtând cu ea poveștile neîmplinite ale lumii.