În brațele mele, te-ai luminat, deodată... 
Cerul a răsfrânt strălucirea noastră...

Era o forfotă de început de lume în rai...
Rezidenții discutau să inițieze lumea, 
dar cu noi, care am fi mai ascultători... 
Nu băgaseră de seamă un fapt -
noi ne auzim inimile -,
pe care nici nu-l ascundem, 
nici nu-l etalăm, 
fiindcă nu avem cui să dăm socoteală, 
pentru ce împărțim amândoi. 
Nu purtăm în fire o iconografie...

Nu ne interesa deloc preocuparea lor.
Ne sărutam, 
ca în Floare albastră, 
sub pălărie.
Ne îmbrățișam cu acel foc, 
pe care-l plimbam de la unul la altul.
Când se întâlnea vâlvătaie cu vâlvătaie, 
cosmosul se împresura de fumul arderii interioare, 
devenind un pachet solid în recuzita lui Cupidon, 
care pleca spre maică-sa mulțumit: 
„Am țintit cu aceeași săgeată un cuplu, 
unit de soartă”...

Îngerii umblau cu aripi de raze, 
pajiștile din rai își suflecau iarba, 
pentru a ne ridica înspre pomii cu fructe permise de către divinitate, 
care purta același țol cu pată de humă, 
de la facerea omului încoace; se poate zări, în țesătură, 
urma palmelor lui Adam, 
când a început a se ridica din patul de țărână.