Prin vene, cum te înghițisem, în timp ce îmi povesteai despre zei, te așteptam să treci. Pregătisem inima să te prindă într-un compartiment al ei și, astfel, fără pașaport, să ajungi în țara sentimentelor mele, să le dai binețe, iar ele, cuprinse încă de somn, să se șteargă la ochi, să se dilate de mirare, ca fluviul apropiat de zare.
În jgheab, stelele s-au spălat pe cap, au căutat, în garderoba țăranilor, prosoape, ca să se șteargă, dar au dat numai peste föhnuri turcești. Încercând să le folosească, și-au ars pletele, precum și imaginea liliacului înflorit, răsfrântă în sufletul lor de lumină, s-a afumat întreagă. S-a supărat un zeu, pe care, destul de răzleț, îl prinsesem în scriitură, pe când mă asalta cu umanitatea lui, recunoscută prin vorbele pe care i le adresa unui prinț (prins de remușcare)- săgetase din orizont zborul de cocor. Zeul se numea Ares. Au plâns țăranii și au început să are cu lacrimi brazdele.
În jgheab, stelele s-au spălat pe cap, au căutat, în garderoba țăranilor, prosoape, ca să se șteargă, dar au dat numai peste föhnuri turcești. Încercând să le folosească, și-au ars pletele, precum și imaginea liliacului înflorit, răsfrântă în sufletul lor de lumină, s-a consumat în funingine. S-a supărat un zeu, pe care, destul de răzleț, îl prinsesem în scriitură, pe când mă asalta cu umanitatea lui. Zeul se numea Ares. Au plâns țăranii... Plugurile sunt ușoare față de lacrimile vărsate pe răzoare.
De ce îmi insuflă prezentul text nostalgie? În perimetrul lui, cireșii își clatină floarea, iarba-i atinsă, în goană, de fete... Câte prezențe se pot ascunde sub pleoapa ta, depărtare? O imensă libertate se năștea în lucruri. Cădeau de pe mine zeii, pe care mi-i puseseră în cârcă strămoșii romani.
Am mai scris un fragment... Încă, deasupra lui, plutește raza veiozei. Nu doresc să mai scriu metaforic. Înseamnă să diminuez la maximum realitatea robustă. Închipuiți-vă: luna, redusă la vârful unui ac, câți nuferi ar mai lumina? Sau largul univers ca un plan - va mai adăposti, la sânu-i, mistere? Gândeam că depărtarea dintre noi, înghițită un pic, în fiecare zi, de către păsări, se va micșora, până când nimic nu mă va mai atrage la tine. Nicicând nu bănuiam că marea se va prelungi până la mine. Sunt țărmul care-i așteaptă valul.
Mențiune*
Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Îmi imaginam o lume insolită. În euforia ei eternă, o planetă vie se învârtea. Aici, orice tristețe ajunsă, în bucurie se transforma. În versurile mele, a rămas scheletul melancoliei.
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Simțeam euforia eternă a unei planete insolite (rotită pe axă de mâna lui Dumnezeu). Aici, orice tristețe ajunsă, în schelet se transforma.
Mijloacele de conservare artistică a diferitelor acrobații din realitate s-au perimat. Mă gândesc, de pildă, la recuzita poeților romantici, la acele epitete și metafore, care, fixate în aceleași tipare, au ros în ele chiar esențele. Pentru orice lucru, am descoperit câte o imagine, iar pentru imagini, am nenumărate cuvinte. De ce numai în meditație pot culege roadele minții?
Toți fiorii, care au înfrigurat pe romantici, trec prin noi. Ei le-au așezat, de atâtea ori, în lucruri, încât, nerezistând acelorași tipare, chiar lucrurile s-au destrămat. Pentru a salva un anume decor, au intervenit simboliștii. Deși pana lor mai lăsa pe foaie urme de onirism desuet, versul s-a delimitat de muzică, pe când surprindea pasărea în aer.
Mi-am sprijinit privirea de sânii tăi albi, desfăcuți în taină, dar, între mine și tine, va exista mereu o melancolie, pe care nu știu în ce fel de cuvinte s-o înfrâng. Uneori, mi se pare că aerul susține, deasupra, eterne fericiri. Numai atunci, pot diminua tristețile. Iată de ce îți cer să nu-mi reproșezi că, în versurile mele, din ample adorații, vor persista doar fine structuri.