Scrisoare către nimeni

Un fapt mărunt, posibil numai în contemporaneitate, precum accesul la rețeaua de comunicare a cuiva, din partea oricui o fi, pe considerente instinctuale, dar apărate (mascate) cu vorbe demne de Fecioara Maria, te descumpănește și te alături, ca doză de suferință, Isoldei sau lui Tristan însuși, uitând, poate, sub șoc, de propria-ți identitate, tocmai pentru că ți-ai pus nădejdi mari într-o relație, să spunem. Te întrebi ce a oprit-o pe acea persoană, să o numim un „nimeni” ipocrit, să aleagă varianta accept, în dreptul unei cereri și, în plus, atât de iute (imediat, în câteva ore), încât și-a surprins până și petentul anonim cu mișcarea degetului care. de fapt (ca în vechime, cum analfabeții semnau cu degetul mare înmuiat în cerneală), a pus pecetea pe propriu-i creier mic, pierdut în mediul pe care-l trăiește cu frenezia trotuarului. Unde erai tu, atunci, în inima-i, în conștiința-i (ha! ha! vânzătorul și conștiința!)? Ce a stimulat-o să nu se gândească la micile-ți pretenții, să le uite pe loc?

Dar nu în dreptul ei ar fi problema, ci al tău, al aceluia care gândești și te delimitezi de vulg, precum Horațiu, poetul latin, care declara: „Detest vulgul și mă depărtez de el cât pot de mult!”. Însă cum să renaști din hop, cui să-ți strigi indignarea? Nimănui! Gândește-te la cine ești, câți strămoși reprezinți și cărui neam îi ești emblemă (nepătată de noroiul trotuarului).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *