Așteptându-l pe Godot

            Afirmând: „Nimic de făcut”, Estragon vizează numai propria-i neîndemânare, de a nu-și fi putut scoate gheata, pe când Vladimir duce sensul mai departe, în plan existențial. Pentru el, pentru Vladimir, expresia a însemnat, de-a lungul timpului, un motiv de a se autodepăși, de a se încăpățâna să lupte pentru ceva ce-și dorea împlinit, însă, cu amărăciune, a ajuns la concluzia că, într-adevăr, totul este deșertăciune, că face parte el ca individ dintr-un sistem pe care nu-l poate depăși, pentru că, după repetate sforțări, tot aici a ajuns, la revederea cu Estragon, un prieten cu o situație socială similară. Diferența dintre ei este că Estragon ia lucrurile / afirmațiile la propriu, în timp ce Vladimir le socotește, le dă un sens cultural sau, cel mai adesea, filosofic, deși înclinație artistică are Estragon, individ cu încercări lirice în trecut.

Continuă lectura Așteptându-l pe Godot →

Rinocerii

            Într-o atmosferă de piață, regăsim un tic de comportament, dintre acelea avute de Farfuridi și Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, dar în altă notă, inspirată de moravul celui pe care Jean, personajul cu purtare previzibilă, trebuie să-l întâlnească:

Continuă lectura Rinocerii →

            Portretul lui Emil Gayk nu este ieșit din comun, însă impresia incisivă pe care o lasă l-ar include în acea mult trâmbițată categorie de om / pasăre; ascendentul autohton al lui Emil Gayk este Păsări – Lăți – Lungilă, iar cel universal, banala ascuțitoare sau guma de șters, aflată la îndemâna copiilor din clasele primare: „Gayk este singurul civil care poartă pe umărul drept un susținător de armă. El are gâtul totdeauna supt și moralul foarte ridicat. Nu poate fi ostil multă vreme cuiva, dar din privirea-i piezișe, din direcțiunea ce ia uneori nasul său ascuțit, precum și din împrejurarea că este aproape în permanență ciupit de vărsat și cu unghiile netăiate, îți face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli. Ascuțit bine la ambele capete și încovoiat ca un arc, Gayk stă totdeauna puțin aplecat înainte, astfel că poate ușor domina împrejurimile. Ține să fie bine pregătit pentru orice eventualitate, și de aceea doarme numai în frac și mănuși albe, păstrând ascunse sub pernă o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pesmeți și… o mitralieră”.

Continuă lectura Emil Gayk versus Păsări – Lăți – Lungilă →

          Un veritabil don Quijote autohton se ilustrează în După furtună. Spațiul în care nimerește nu-i este familiar. Ne dăm seama din reacția pe care o are, asemenea unui copil care începe să cunoască obiectele din cale-i, prin a le băga în gură, iar dacă varianta nu-i reușește, se dispune destul de agresiv, cu spada în mână, precum originalul modelului care e – luptând cu morile de vânt. Numărul, în jurul căruia-și gravitează activitățile, este cincizeci și șase, vârsta la care a ajuns – câte un gest pentru fiecare an împlinit. Acțiunea lui este îndreptată asupra acelor ținte, asemănătoare ca stare, supuse unui tip similar de intemperii: „Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții căutând un lăcaș de adăpost… Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mânăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 56 ori în șir, fără să obțină nici un rezultat”. Dacă nu constată niciun rezultat în interacțiunea cu mineralul, se concentrează asupra factorului uman pe care speră a-l întâlni în mănăstire și să-i ceară socoteală cu vârf și îndesat. El de fapt caută un adăpost, care, dacă nu i se ivește gratuit, din mers, vrea să-l dobândească, oricum ar fi. Demersul nu sfârșește într-un punct sperat, un adăpost de ploaie, ci în arborarea unei atitudini corodante, pe care o deprinde în contrastul cu o biată galinacee, fiindcă își pune mintea cu ea, ajungând a crede că a nimerit într-o lume a găinilor, precum Harap-Alb, într-o țară a spânilor. Astfel, i se pare că față de el galinaceea recurge la gesturi pline „de caritate creștină”, tot ce a acumulat el ca om regăsește, pentru a-și depăși fobia de ploaie și de solitudine, în oricine i-ar ieși în cale, semen, pasăre sau animal.

            Protagonistul no name se lasă influențat de mediu. Ajuns în mănăstire, speră la un oficiu divin, o împărtășanie etc. Impresia e că, afectat de orbul găinilor, pe o așa vreme haină, a purces într-o incintă budistă, când începe a se îngriji de orice vietate care îi iese în cale, pentru a nu strivi prin ea vreun strămoș reîncarnat. Acesta ar fi motivul principal de a-și stăpâni pornirea de răzbunare. Totuși, ambianța este un fel de nirvana, de anticameră a morții, în care se va petrece în curând regresia sufletului către formele animale. Copacul în care se va sui denotă verticalitate din partea omului, în procesul de încărcare a propriei structuri cu atribute galinacee, în semn de empatie cu vietatea pe care doar ce a cruțat-o de la tăiere. A se fi salvat ca bun creștin de la intenția nefastă, avută anterior, presupune o cedare a atuurilor atavice, nu înspre cineva anume, ci absolut aiurea, o risipă de sine fără sens.

            Seninătatea de a fi consimțit inițial la disoluție, apoi la reconstituire pe baza unor însușiri non-umane, totuși puține la număr, confirmă decizia eroului de a renaște, indiferent de spațiu, cu orice fel de aparență, numai să redobândească milostivire divină. Viața lui, din acest moment, ia alt curs, precum aceea a muzicianului Georgescu (din nuvela fantastică La țigănci, de Mircea Eliade) care se complace în stranietatea condiției lui, frizate pe un timp incognoscibil altora. Spre deosebire de Gulliver, care nu se lasă asimilat de către pitici, personajul urmuzian agreează acomodarea, inclusiv permutarea, cuprins de curiozitate și, deopotrivă, de mustrarea interioară de a se fi ratat ca adept creștin. I se rezervă în final un post de profet în lumea zburătoarelor, despre altă renaștere.

            În piesa Furtuna de W. Shakespeare, făpturile se erijează în entități dominatoare ale evenimentelor: La Urmuz, omul exercită o anumită forță extravagantă față de unele exemplare înaripate, de la care speră a prelua posibilitatea zborului, pentru a-și asigura o anumită libertate în mișcare, sau numai pe acelea aproximativ retrograde, menite a-i amplifica limitele și, odată cu acestea, supliciul de a îndura o condiție inferioară, propice unei căințe îndelungate, necesară mântuirii. Din structura de om, îi rămâne disponibilitatea ludică, deci, retrogradează, pentru a redeveni altfel, până la stadiul de copil zbenguitor: „se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. Ce splendoare! Ce măreție! exclama el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină”.

            Pe lumea aceasta, totul se plătește și, indiferent cât s-ar deghiza ori s-ar depărta de propriu-i fel existențial, nu se pune suficient de eficace la adăpost, iar în ceea ce va întâmpina, recunoaștem și nivelul de înțelepciune – îl putem evalua – la care a ajuns: se ferește de oameni, pentru că aceștia trădează și au o predispoziție atavică de a judeca pe alții, sancționându-i, fie numai verbal, fie financiar, dacă angajamentul social (serviciul) le permite. Fapta ludică, la care nu mai are dreptul ca adult, este astfel amendată: „Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeți, cari la început i se dădură drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimiși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac”.

            Reprezentanții fiscului sunt un fel de polițiști ai vârstelor, semn că timpul nu poate fi mințit, dar totuși dreptul de a copilări se poate exercita, la orice etapă a vieții, de către orice om cu personalitate în a deveni orice aspiră a fi. Pentru a scăpa de tracul presupus de inițiative buclucașe, este nevoie ca protagonistul să se facă de râs în fața tuturor, pentru a nu mai avea ulterior decât sentimentul refacerii reputației sau al formării uneia, de la început, cu dezinvoltura aferentă intenției: „Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate, se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal”. Se poate spune că de aici provine oroarea de fisc.

            Finalul e demn de basmul Fata moșului și fata babei și poate fi interpretat în mai multe feluri: omul s-a stabilit în satul natal, neavând cu el decât o găină și s-a făcut „folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului”, iar paralel cu familia întemeiată, se va apuca de crescut găini, din rasa aceleia pe care a tot purtat-o cu el; în mod absurd, va instaura, în lumea galinaceelor, o nouă modalitate de a se perpetua, preluată de la clasa mamiferelor (fapt care estompează senzația de zoofilie conferită de text), pentru situația în care ecloziunea ar înceta ca fenomen. Protagonistul se comportă ca un profet.

Motivele pentru care citim sunt diverse. Când ne formăm în şcoli, lectura ne asigură agilitate în exprimare şi-n gândire, dar şi mulţumire de a fi pe placul părinţilor şi profesorilor noştri.

Dorim să ne depăşim vârstele, care au totuşi, latura lor de monotonie sau căutăm spaţii ale devenirii spirituale, în care tendinţa de a ne arăta plini de curaj, să se dezvolte în stare de sine-stătătoare etc. şi nu le aflăm în rândul cunoscuţilor, al mediilor noastre. Lumea poveştilor ne asigură o anumită dimensiune a încântării, prin eroii care ne duc mai departe gândul, pe firul acţiunii. Noi suntem în pădure, nu Hansel şi Gretel. Spaima rătăcirii dispare în peisajul copilărit.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Ni se întâmplă adesea, în mediul diverselor vârste, să avem nevoie, fără să ne exteriorizăm, de o comparaţie a problemelor şi previziunilor personale, cu ale altora, de intimitate pentru asemenea punere în balanţă. Lectura ne-o oferă. Sau dinaintea unui refugiu în timpuri mitice, de revenire acasă, refuzând braţe de zână, se află ora de mers la serviciu. Preferăm, bineînţeles, refugiul, şi cartea, pe care totuşi o vom pune în raft, ne va deveni mai apropiată. Mai este, în afară de aceasta, felul de a privi lucrurile, care se va schimba. 

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite.

Lecturez dintr-un gen, în voia spiritului care-mi dictează, cât simt că am plăcere. Dacă peste o pagină sau cincizeci de roman, am dispoziţie pentru lirică, deschid o Antologie de versuri. Dacă mai târziu, vreau să privesc viaţa printr-un sistem filosofic, apuc de lângă mine, unde-mi derulez cititul, Trilogia cunoaşterii de Lucian Blaga.

Dacă totuşi ar fi o zi solicitantă şi aş fi în imposibilitatea de a pune ochii pe vreo pagină, aş avea impresia că m-am degradat spiritual, că mi-am trădat puţin destinul.

P.S.

Toate aceste titluri de carte pot fi considerate numai exemple, alături de ele aș trece oricând altele, aparținând unor autori la fel de mari. O singură dată am fost întrebat care dintre cărți mi-a plăcut cel mai mult.

Eugen Lovinescu sprijină scriitorii tineri. G. Călinescu doar îi indexează, deopotrivă cu aplicaţia lor la cultura universală şi cu mediile care le-au permis varianta operei. Criticul de la „Sburătorul“ în Istoria literaturii române contemporane semnalează două tendinţe în evoluţia poeziei interbelice: lărgirea registrului tematic şi trecerea de la epic înspre liric. În generozitatea lui onestă, distinge zece direcţii, cu precizarea de efect moderat, că marile personalităţi nu se pot încadra în limitele unui singur curent; poezia lui Arghezi de exemplu, este sinteza liricii tradiţionaliste cu poezia modernistă. De altfel, şi Paul van Tieghem în Literatura contemporană arăta că „scriitorul de geniu devine conştient de propria personalitate şi începe să se lepede de unele elemente ale curentului, iar pe altele să le transforme conform personalităţii lui“.

Continuă lectura Pagini de istorie literară →

Cronicari

            În fabula Cronicari, socotită de mulți „anti-fabulă”, datorită aspectului parodic, sunt imprimate, încă de la început, nuanțele epocii în care au trăit „niște cronicari”: e vorba despre acea perioadă în care moda în Țările Române era influențată de Orientul Mijlociu.

Continuă lectura Cronicari (Despre pseudo-fabula Cronicari de Urmuz) →

 Cotadi și Dragomir: Răbufnirea față de sine

            Cotadi și Dragomir începe tot cu un portret, minuțios realizat, de la amănuntele fizice, se ajunge la acelea morale, ultimele nemaiavând surprinderi pentru lectorii încunoștințați de aparența oximoronică (îmbinare de monumental și cocârjire) a celui vizat: „Cotadi este scurt și pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară și o dată înăuntru și veșnic neras. Părul negru ca pana corbului e plin de mătreață și încărcat cu sclipitori și scumpi piepteni de bagă.

            Cotadi nu are niciodată pozițiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte de șiță ce-i formează un fel de cuirasă și care, deși îl jenează teribil, o poartă însă cu o desăvârșită abnegație direct pe piele, sub cămașa țărănească cu ciucuri, de care nu se desparte niciodată. O particularitate a lui Cotadi este că, fără să vrea, devine de două ori mai lat și cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe an, și anume, când soarele ajunge la solstițiu.

            Cea mai mare plăcere a lui Cotadi – în afară de aceea de a-și lipi cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușei sale – mai este și aceea ca, din dosul tejghelei unde șade, să caute să atragă cu șiretenie pe câte un client al său în discuții, la început cât se poate de plăcute și din ce în ce mai animate, până ce reușește, iuțind tonul, să facă să fie cel puțin o dată contrazis – pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în dușumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înșurubat la spate, deasupra feselor, și pe care îl pune totdeauna în mișcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienții săi și băgând în sperieți pe cei mai slabi de înger”.

            Cotadi este neglijent în aparență, dar, conform mențiunii: își lipește „cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușii sale”, deducem intenția lui de a se face pe sine pe de-a-ntregul cochet ca o haină; din tot învelișul vestimentar, el trebuie să purceadă și moral în fața oamenilor, ca broasca țestoasă, din carapace și faptul relevă un ins volubil, cu ureche muzicală, tentat a-și regla debitul verbal într-un crescendo apropiat polcii. Selecția pe care o face mușteriilor, pentru a-i identifica pe cei fideli cu adevărat, este în baza unei acțiuni de înspăimântare, concomitentă celei de auto-ridiculizare: sare ca o păpușă de tablă, cu mecanism resuscitat de cheie, etalând nebunie, deși mereu în substratul fișei de realizare a personajelor lui Urmuz, rezidă premeditarea a ceea ce ei produc pe scenă; în orice caz, Cotadi nu poate fi bănuit de nebunie: „Cea mai mare plăcere a lui Cotadi – în afară de aceea de a-și lipi cu gumă-arabică diferiți nasturi și insecte moarte pe pielița fină și catifelată a gușei sale – mai este și aceea ca, din dosul tejghelei unde șade, să caute să atragă cu șiretenie pe câte un client al său în discuții, la început cât se poate de plăcute și din ce în ce mai animate, până ce reușește, iuțind tonul să facă să fie cel puțin o dată contrazis – pentru a răspunde interlocutorului său prin mai multe lovituri puternice ce le dă în dușumea cu muchea unui capac de pian, pe care îl are înșurubat la spate, deasupra feselor, și pe care îl pune totdeauna în mișcare în asemenea ocaziuni, punând în nedumerire pe clienții săi și băgând în sperieți pe cei mai slabi de înger”. 

            Acesta este etajul care pune în lumină trăsăturile morale și de atitudine ale lui Cotadi, vor urma acele pasaje care-l vor propulsa în alte regnuri, mai mult spre a le încerca însușirile, destinație anunțată într-un fel de capacul (atașat la spate) care-i servește „ca perete pe care urinează mai ales iarna, când e frig afară și nu poate ieși din prăvălie, deși trebuie să-i fie destul de dezagreabil aceasta, capacul fiind atașat la spate, iar nu în față”. Cotadi este din categoria acelora care se învârt în jurul cozii. Conexiunea cu nivelul animal se justifică prin soiul de activități fiziologice, frecvent amintit, dar Cotadi nu vrea să fie caracterizat de ele, cel puțin în postura de ființă superioară, așa cum se consideră. El încercase a se opune proprie-i naturi, dar își dă seama că nu se poate: deci, este rațional; a se disimula în ochii altora drept persoană diferită, în genul dictatorului nord-coreean, că e semizeu, fără nevoi fiziologice, îi este oarecum la îndemână și reușita îi este sau nu confirmată de nivelul cultural, fluctuant oricum, al clienților care-i intră în prăvălie. Pentru a-și depăși paranoia sau pentru a fi în stare, în vreun context, a suporta presiunea ridicolului inevitabil, el trebuie într-un fel tăvălit prin noroi, umilit și consimte la aceasta, își descoperă mijlocul de vindecare, dar, între timp, el împărtășește condiția unui furnicar: „De asemenea, capacul servă la nevoie de urinar și pentru ceilalți clienți mai vechi ai magazinului și pentru intimii casei, deși, încă de la început, Cotadi, cu ocazia instalării mecanismului, nu era dispus să facă nici o concesie, probă că pusese pe un zugrav de firme să-i scrie pe acel capac «Murdăria oprită»”.

            În sfârșit, Cotadi a găsit modalitatea de a recâștiga senzația de salubritate, prin eliminarea, sub formă de sifon, a alimentelor nedigerate suficient. Efervescența existenței interioare este limitată printr-un dop, însă gestul protagonistului de a se destupa atestă o anume independență față de situație, o răbufnire față de sine, cât să mai rabde o stare inexpresivă. Scena e ca într-un film mut: aparatul (redând prim-planul) este plimbat de la un actor în luptă cu opreliștile, la altul care s-a rezolvat în aspirație, însă Cotadi îi întruchipează pe amândoi.

            Configurarea unei trăsături morale, precum autodeterminarea, anunță posibilitatea protagonistului de a exercita abilități ministeriale, totuși pe un spațiu minuscul, de tip experiment. Față de această suprafață, pretenția lui de a se fi manifestat ca atare este inhibantă pentru el însuși, însă livrată unor gesturi, lăsându-l, totodată, gol pe dinăuntru: „este astupat timp de șase luni pe an cu un dop de sticlă de șampanie, pe care de câte ori îl trage afară, se încearcă să-l împartă în loturi inalienabile și să-l distribuie populațiunii rurale, sperând că va putea rezolva în acest mod, cu totul empiric și primitiv, delicata și complicata chestiune agrară”. De fapt, dopul devine o metaforă pentru țara piticilor spre care speră să aibă acces, cel puțin cu sufletul. Cotadi nu are interlocutor pe seama complicatei „chestiuni Agrare”, de aceea fierbe în sine, pe când alt personaj, cu simțul umorului, recte Ilie Moromete, o dezbate cu tovarășii lui în poiana fierăriei lui Iocan. Bizareria personajelor urmuziene se deduce și din lipsa de socializare pe un subiect care-i preocupă; impresia unei pasiuni (pe care nu o dezvoltă) îi decimează.

            Viziunea unei astfel de funcții peste o populație liliputană este numai sugerată, nu ia amploare, precum în cartea lui Jonathan Swift, Gulliver în țara piticilor. De asemenea, altruismul nu e confirmat, pentru că este absurd să împartă pământ într-o cantitate infimă, fie numai ca reprezentare a teoriei, pe consistența unui dop de plută, nu pe aceea a unui pergament, dar acesta este domeniul lui Cotadi, restrâns.

            Cuvântul „loturi” constituie un pretext pentru autor, de a inventa în altă dimensiune: semnificația vocabulei. Cotadi se poartă ca un tătuc bolșevic, preferând să se joace de-a împroprietărirea, decât s-o concretizeze în realitate. Acesta este motivul pentru care autorul îl înzestrează cu atribute ridicole. Utilizarea unui dop de sticlă de șampanie drept măsură pentru alocarea de pământ constituie un exercițiu de logică pentru distinșii lectori, atrași de jocurile bazate pe ingeniozitate; ar fi o temă similară aceleia pe care fenicienii, conduși de către Didona, au primit-o de la insularii cărora le-au cerut adăpost: să dobândească pământ cât vor putea cuprinde cu o piele de taur.

            „Despre originea și rudeniile lui Cotadi nu se știe aproape nimic precis. Se crede că purcede dintr-o familie nobilă, al cărei ultim descendent a rămas o mătușă a lui bătrână, care șade la mahala și care zilnic îi trimite scrisori pline cu epigrame spirituale compuse în dialectul macedonean, precum și pachete mici cu tărâțe, sperând prin aceasta să-l abrutizeze și să-l facă să renunțe de bunăvoie la partea de moștenire ce i s-ar cuveni după moartea ei”. La un asemenea gest, nepotul răspunde și el într-un mod caraghios, menit să-l descurajeze pe Tudose, mesagerul „cu urechile nichelate și cu pantaloni vărgați”, care-i înmânează plicul; deși realizează un adevărat spectacol, precum jucăriile de tablă, al căror mecanism este învârtit de cheie, destinatarul nu-l descurajează pe mesager. Nota de ridicol transmisă de scrisoare este mai mare decât aceea dedusă din atitudinea eroului nostru. De la corespondența aceasta stranie se înnoadă prietenia cu Dragomir, un personaj care-i este empatic: „Cotadi, care este însă un om cu judecată, știe să rabde toate aceste curiozități ale bătrânei și se consolează de mizeriile vieții cu sincera prietenie ce i-o arată Dragomir, vechi camarad de școală și totdeodată cel mai bun prieten (…). Dragomir are o inimă foarte bună. Când vede pe iubitul său Cotadi că, cu toate pocniturile ce le dă în dușumea cu muchea capacului de pian, nu a putut reuși încă să pună în nedumerire pe naivul care a avut imprudența să-l contrazică”. Dragomir e retractil și expansiv totodată, în funcție de interesul artistic pe care-l bănuiește în dreptul amicului său.

            Finalul apropie descrierea livezilor de măslini de imaginea paradisului din Țiganiada. Dacă problema agrară nu a fost rezolvată, în schimb va fi aceea a uleiului necesar candelei care va arde la capul protagonistului: „Ultima veste ce se mai știe despre dânșii este că, om practic, Cotadi, și conștient pe ce amic prețios și excepțional a pus mâna, spre a putea acapara pentru totdeauna sursa eternă a bogățiilor din capul lui Dragomir a lăsat prin testament ca să fie îngropat în aceeași groapă cu acesta, în speranța că din câte două picături de untdelemn franțuzesc, de cea mai fină calitate, ce se scurg la fiecare secundă din smocurile de păr ale acestuia, vor răsări, cu timpul, livezi întregi de măslini deasupra, livezi cari, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreține candela după obiceiul creștinesc”.  

Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare

Erijat într-un „ins” misterios din cauza leneviei în care se complace, față de copiii care-l „îmboldesc” să le spună povești, autorul se proiectează inițial într-o instanță lirică, adecvată conexiunii posibile cu interlocutorii lui ghiduși; ba, mai mult, pentru a găsi o măsură explicabilă a ponderii fizice din cauza căreia lâncezește, el se consideră expiat de propriu-i corp, un glas al acestuia și atât. Dimensiunea metafizică pe care o acceptă este permeabilă viziunilor extravagante. A-și imagina el despre sine că este un glas îi dă putere să relaționeze linear cu alți semeni, reperați la același nivel, de vibrație sonoră, altfel, câmpul discuției se închide, iar povestea pe care ar istorisi-o s-ar afla în continuare în sertar. Stadiul de voci la care aderă îi permite, cel puțin pe durata narării, să abandoneze propria-i identitate, de om matur, serios, captiv al conveniențelor de tot felul, pentru altă ipostază, solicitată de copii, aceea de povestitor cu fantezie.

Continuă lectura Alice în țara minunilor – Reveria, mijloc de relaționare →

Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții

Urmuz excelează în menționarea detaliilor, pentru că el nu-și propune să impresioneze publicul prin reprezentări de scenă, scrie din perspectiva autorului dispus a fi suveran în perimetrul foii și la nimic altceva; nu este interesat de consecința a ceea ce va fi receptat din opera lui, ci numai să nu rateze el propria-i viziune, să nu uite vreun detaliu, oricât de insignifiant, din propria-i prezentare.

Continuă lectura Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții →