Neamul meu a deținut un castel.
Ajunseseră atât de bogați, 
încât nu mai știau diferența dintre a trăi bine
și a supraviețui. Un străbunic a vrut să afle
și a donat castelul statului. De atunci, 
Donat ar fi trebuit să ne fi numit. 
După acest gest, primii urmași 
treceau pe lângă fostul lor castel,
se uitau îndelung la el, 
iar, de pe fereastră, 
primeau bucăți de pâine în cap, 
de la un politician local, 
prăbușit de lene în jilțul familial.

S-a dus prosperitatea, 
odată cu donația...
Orgoliul de a fi făcut o faptă bună, 
considerând că a luat o porție de eternitate, 
l-a extaziat. 
Mulțumirea de sine a durat o zi.
Greul în viață 
l-a nimicit pe strămoșul încă în haine bune, 
apucate, la repezeală, 
din maiestuoasele dulapuri. 

Morala: 
Nu da ziua de mâine pe cea de astăzi!
 

Îl citesc pe Călinescu, 
de la ivirea soarelui pe boltă, 
până după-amiază, 
când mai schimb, 
scriind, sub turma impresiilor, 
gonită prin gânduri, de păstorul critic.

Odaia îmi dă ocazia, 
prin pace, 
să-mi revăd tatăl, 
suit în stele, 
ca om bun ce a fost. 
Fața lui este aceeași, 
puterile-i sunt noi, 
propulsându-l ca fulger, 
prin cosmos,
cu o floare în mână, 
primită de la îngeri, 
pentru cum s-a purtat 
cu noi în viață. Mi se oprește
lângă timpan, 
pentru a-l auzi 
să zică din gură cântecul preferat,
„Foaie verde maghiran”...

Fericirea butoiului de la intrarea în pivniță
este legată de propria-i întunecime. 
Oricât de înnorat este afară, 
el știe că doagele-i țin captiv, 
să nu explodeze, 
un gol negru și mai mare. 

Butoiul surâde liniștit.
Adăpostitul său gol 
este mai adânc decât al părăsirii 
de care suferă o tânără, 
plângând pe bancă, în parc. 
Mustul care-l umple îl face mai greu 
și mai închis în sine, 
decât ar fi crezut el vreodată. 
Inedita gâlgâire pune punct
fericirii stagnate, 
pentru că îi nesocotește întunericul,
de care a fost atât de mândru,
vreme ceva mai îndelungată.
Totul în jur, 
pe măsură ce mustul 
dă afară negura dinăuntru, 
aducând sclipire, 
îi pare mai negru 
decât întunecimea pe care a găzduit-o
și, de supărare, 
butoiul s-ar izbi cu burta de pământ, 
dar nu are picioare, 
pentru zgâlțâire și mișcare. 

Văzând numai ceea ce-i permite casca, 
astronautul se bucură
de credința pământeanului care a fost 
duminica trecută la slujba religioasă,
într-o biserică de țară, 
iar, astăzi, colindă pe globul selenar. 
Când plutește în vid, 
crede că de ață îl trage în sus Iisus, 
peste veac și peste craterul din cale.
În capătul saltului,
îl așteaptă Dumnezeu din icoane, 
cu mâna întinsă, pentru a da noroc
și a-i ura pe veci sănătate. 

Și rămân în sol semne de pași, 
nespulberate de nimic, 
mers conservat.  

Povestea s-ar scrie altfel, 
fiindcă talpa mică a lui Hansel 
ar lăsa urme,
nu ar mai avea nevoie de firimituri suplinitoare, 
pentru a-și fi ghidat sora mai departe. 

În peisajul din pictură, 
aș vrea să mă refugiez la propriu,
pe trunchiul de la poartă, 
pe gânduri blânde să odihnesc,
să colind călare câmpul...

Ca în basmele copilăriei, 
vizitiu să-mi fie Prichindel, 
eu să nu-l văd, pentru a mă feri 
de conversații mărunte și, în lumea lui,
să-i respect șansa de a rămâne erou,
în urechea stângă a calului să stea, 
e treaba lui cum îi dă comanda. 

Ca duh în culori, 
voi uita de societatea care m-a pierdut, 
obiect de metal, încărcat de rugină
și de praf.  

Încerc să mai regăsesc, în aparența multicoloră 
de astăzi, a ta, 
aspectele de suplețe corporală, 
care mă atrăgeau la tine, cândva 
și, totuși, nu văd nimic rămas, 
unde se vor fi pierdut, 
în impresia-mi perisabilă pe care mi-o inspirai, 
de zână a sufletului meu tânăr, unde?
sau ai decăzut, 
trebăluind, ca mamă a nu știu câți copii, 
în salonul de acasă? 
Emoția s-a pierdut...
Multor feciori le acordai, săptămânal, 
un vals, 
numai, 
după cum apreciam eu situația atunci,
să mă necăjești pe mine,
care, observi, nu mă împăcam 
cu moda pierderii de vreme.
Părerea altora despre tine 
era un fel de apă în jurul meu, 
care stăteam stâncă neclintită în ideile
provenind  
din simpla-mi profunzime de a-mi liniști,
în perioadă îndelungată, inima. 
Cerul mi se părea că va pica pe mine
dacă m-ai fi uitat. Vai! mărțișor pierdut
în sclipire palidă, pe haină, 
de-al căror rever te vei mai fi prins, 
pentru a-ți spune vorbe drăgăstoase 
câțiva inimici ai mei, 
trași pe dreapta, 
ca autobuze în așteptare
de atenția pe care, da, tu mi-ai oferit-o, 
înainte, în defavoarea lor.

Hai să ne apropiem de cel dintâi conac
din zarea pe care o scrutăm cu trăsura!
Hornul fumegând nu-ți pare pește marinat, 
căzut, dintr-o mână mai nătângă,
pe grătar?
La cină, au sosit câțiva nori
și înfulecă, în mișcare, bucăți de boltă albastră. 
Unul se ferește din calea fumului,
revenind, în formația înnorată,
ca un soldat, din rătăcire momentană
și se tăvălește pe boltă de râs, 
amețit de pipa de pe casă. Așa a crezut ulterior
despre horn, însă, întâi, a dat năvală și el 
ca înspre o halcă.
Sărmanul nor! Uite-l! dispare în hohotul de râs. 

Hai să lăsăm norii în pace, 
strânși în văzduh ca un mănunchi de păpădii!
Îmbrățișați pe bănci, 
îndrăgostiții s-au îngrijorat; unde să meargă
mai departe, feriți de interpretarea părinților, 
pentru a-și dezvălui unul altuia lumea?   
Luna este oftatul lor mai luminos, 
dar și mai greu, 
scoțând planeta din minți. 

În Cișmigiu, pe fiecare piatră, 
vezi cremă de pantofi,
pe care, în fiecare zi, 
o șterg angajații de la Salubritate. 
În amurg, 
parcul o cere înapoi,
pentru somnul de noapte.
Și nu ați crede, 
dar o recapătă din amintiri. 

Toți plimbăreții vesperali 
se opresc în dreptul fiecărei statui 
din ansamblu,
mirați adânc de simplitatea lucrurilor. 
Din privirea lor, 
cad pete minore, 
cât un papion.

În răbdarea observatorului care ești, 
auzi gura vorbind, 
a unui poet visând pe bancă.