Luna este rece și a apărut pe boltă 
din fiorii de revoltă ai atâtor marginalizați. 
Ce facem cu sensul pe care i-l conferă Eminescu, 
acela de „stăpână a lumii”?
Răsărită din ce nutrește o inimă
în beciuri și în lagăr, 
nu-i mai pasă de nimeni 
și conduce luna pământul
în mod orb, fiind cu ochii scoși. 
Pentru a se fi configurat întreagă, 
dinaintea noastră, 
mai avea nevoie de supliciul unor popoare, 
săturate de prăpastia vieții,
care, în ultimul moment, ele să fi liberat la cer
un oftat greu, în stare să fi zgâlțâit planeta 
pe orbită.

Astronautul saltă vesel în lumina selenară,
împrumutată de la focul rachetei spațiale,
ca să vadă și el ce înseamnă a pluti fără grijă. 
Așa procedează luna! Țopăie în respirațiile 
îndrăgostiților din barcă. 
Răsuflarea mai tare o trimite sus, 
în preajma de aur a Maicii Domnului, 
care se uită în catastif 
și, cântărindu-le sufletul, 
după fierbințeala din aburul vorbii, 
prestabilește durata relației, 
dacă merită împlinită în căsnicie beatifică.  

Tolănit pe canapea, 
aștept să răsară soarele.
Dau drumul, ca toată lumea, 
la televizor și ascult știri. 
Mi-e lene 
să ridic mâna spre ceașca de cafea.
Peștii din acvariu habar nu au 
despre ceasul meu de trândăvie. 

Orice m-aș fi născut, 
probabil, acum, la această oră,
m-aș fi întins, oricât de mult. 
Să fi fost o pată de petrol,
aș fi cuprins,
cu inabilitatea-mi, 
viața marină...

Porcul, 
pe care armata de vecini dorea să-l sacrifice, 
în numele obiceiului, 
scăpase din cocină. 
De teama pieirii, 
a rupt, 
în goană spartană, 
gardul bătrân, 
cu mustăți de cioară, 
venită la eveniment. 
Au căzut ulucile, izbite de rât,
ca dinții de babă în zăpada bolnavă. 

Dinainte, porcul a zărit o vale de zăpadă. 
A stat locului și a așteptat 
ca moartea să-l ducă 
peste profunzimea frontală. 

Mirosul de alcool și acest pas
al sacrificiului bietului animal 
destind oamenii, 
care își întind brațele în aer, 
ca Atlași fără poveri. 
Păsările planetare iau în zbor,
din greul gravitației, 
umbra obiectelor. 

Gardul suportă spărtura 
ca pe un final. 

De la clasici la contemporani

Pe lângă tine, pe la urechea ta, 
roata, 
căzută de la caleașca unui zeu, 
se învârtea. 

Aș fi vrut să-l ajut pe divin să-și urmeze calea în tihnă.
După cricul de la mașina mea, 
am mers să-l aduc, 
la vehiculul celest, o roată măcar să fi reparat și să fi pus!
Zeul mi-ar fi dat elixir drept simbrie, 
poate că aș fi fost mecanic în serviciul lui. 
Zveltele muieri, 
cuprinzându-i mantia, 
au slobozit săgeți din privire.
Vocabularul meu 
mi-a oferit, spre înzdrăvenire, 
cuvântul „arc”, 
din care și eu ocheade ți-am aruncat,
iubire. 

Mai încerc o dată să-mi feresc fața 
de palmele ploii,
cine știe? 

Nu voi începe așa: 
„Înglodată în datorii, 
femeia a căzut în subsolul paginii, 
dintre lucrurile pe care le strânsese cu mare trudă”. 
E improprie sintagma „mare trudă”,
pentru că munca e a scriitorului, 
care, din simpatie, 
i-a confecționat un univers, ale cărui detalii
niciodată nu se vor prăbuși. 
Să se aibă în vedere 
că există și alte personaje 
înclinate spre armonie, confort și modernism, 
care încheagă mereu relații, 
escaladând prima pagină, 
voi lăsa textul să respire natural, 
fără a le sufoca pretenția. 

Deci, nu voi strica, 
sub nicio formă, 
echilibrul 
celui mai luxos etaj al cărții, 
deși femeia va tuși la aprecierile critice, 
pe când, în subtext, 
alta mai tânără se ridică în sunet de tobe,
își colorează splinul 
poți spune, cititor drag,
de unde se vede că vorbeați despre ruptură 
ca despre oglinda unui moment.   

Mențiune!

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat, spre marea mea uimire.

Ai venit la mine să-mi spui 
că sentimentul tău este prea lung, 
ca să-l poți purta singură. 
M-ai rugat să tai și să opresc și eu puțin din el,
dacă tot s-a întâmplat să-l aduci la mine. 
Nu aveam atunci să știu că, 
decupând un capăt, 
voi întâlni, din casă, până la colțul străzii, 
cât ne-am plimbat, 
un univers restrâns, din care s-au detașat 
o babă (care-și spunea încet 
că vremea caldă e prea împovărătoare pentru ea),
o copilă, care-și rătăcea, 
după cum râzând mărturisea, 
pasul prin frază 
și, tolănit sub umbra unei inimi bune, 
care bătea aproape la fel cu a mea,
alt sentiment, care visa la vacanță. 
Aș fi vrut, 
dintr-un impuls firesc, să-l trezesc 
la realitatea cotidiană 
și să intre în tipar, pe ușa din față, 
chiar dacă o mașină l-ar fi putut accidenta. 
Aceasta ar însemna că existența lui 
nu ar avea motivație nicidecum 
să se rupă de ceea ce el aspira să-i fie lume, odată. 

Mențiune*

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat.

Cuvintele fac larmă, 
stau ca niște stâlpi
și dau amploare sensului pe care-l poartă,
scapă de sub control viziunile 
lor. Nu se mai minunează nimeni 
de nimic...

„-De ce se regăsește intrusul 
acesta aici? Noi deținem o priveliște milenară
și, uite! că, sub el, s-a turtit”.

De pe templele grecești, cad zei,
îi simt cum urcă în spinarea mea. 
Esop este înghițit de propriile-i fabule, 
să nu vă mirați, așadar, 
de mirosul lui, când îl veți întâlni,
nările, de pe acum, ne sunt impregnate 
cu miros de etern putrezit.  

Orașul, 
cu privirile ca două sacoșe, 
umplute cu luminile farurilor, 
trupurilor și ale plajei, 
pune capul pe mine, să odihnească. 
Repede îmi adun gândurile, 
le opresc esența în subconștient, 
ca să nu răspundă în cer,  
între tălpile îngerilor și, 
nemaiștiind dacă este bine să întrețin discuția,
precum înteții un foc - of, 
dar nu trebuia să recurg 
la o asemenea expresie!, 
mă rostogolesc într-o frază, 
al cărei abur, 
de la cuvintele care s-au transformat în flacără, 
se preumblă pe dinaintea mea.

Fără șubler în scris, 
te încumeți la o poetică treabă, 
pentru a da măsura exactă a lucrurilor. 
Tragi cât poți de dimensiuni, 
încerci să lărgești spațiile. 

Stăm cu urechea lipită de Dumnezeu,
care a pus glasul lucrurilor să atârne de gesturi 
și fapte. 
Nu-i ușor pentru obiect să rămână sec,
să se crispeze sub mâna spulberând momentul...
Să mai vezi și o găină 
coborând pe șesuri, 
cu a sa gușă plină de pită. 

Mai aștepți ceva de la viață, 
vreo nălucă să te curteze la ceas vesperal?
Privește-mă cu atenție 
și nu-mi spune că port arsură de sori. 
E inutil, cred, să repet -
făurisem cu fetișcana 
o iubire din stele. 

Ia-ți, stilou, cerneala în dinți,
începe apoi să destrami tipare, 
să cadă capete pe tobe stelare!