Oare ce a fost în sufletul lui Iisus, când și-a dat seama că Iuda, omul care l-a sărutat pe obraji, l-a trădat?

-Iisus știa ce-l așteaptă! îmi spune cineva.

-Nu, El nu știa, fiindcă despre viitor sau despre începutul și sfârșitul lumii susținea că numai Dumnezeu le cunoaște, având cheile veșniciei asupra Lui. În plus, pasajele din Biblie, dacă Iisus ar fi anticipat ce-L așteaptă, răstignirea și chinul morții, ar fi fost scrise altfel, nu s-ar fi bazat numai pe relatări. De exemplu, Iisus, care avea, deopotrivă, fire divină și umană, ar fi comentat, aproximativ în felul următor: „Iuda m-a trădat. În curând, vor veni la Mine autoritățile religioase etc. și Mă vor ridica, dar voi, discipolii Mei, nu vă întristați, datorită renașterii Mele eterne, care va fi făcută și pentru voi, pentru firea umană, pentru spiritele drepte, precum al lui Moise, care nu s-au ridicat în împărăția cerului, din cauza răului care a prins planeta ca într-o crustă”, ori El nu a menționat niciun amănunt despre ce avea să I se întâmple și, pe undeva, ar fi fost dator cu o vorbă de încurajare pentru acei oameni simpli, care Îi erau aproape și se uitau la El ca la un Dumnezeu, într-adevăr. Și li S-ar fi adresat, dacă ar fi știut ce Îl așteaptă.

Totuși, ce trebuie să fi fost în sufletul Lui, când a știut că omul de lângă El, Iuda, L-a trădat? Iisus avea și fire omenească și I-a fost la fel de greu, precum nouă, să o stăpânească. Nu a trăit indignarea, furia, revolta etc., sentimente firești pentru oricare dintre noi, deoarece acestea ar fi fost păcate. A fost resemnare? Atunci, este resemnarea o virtute și, astfel, spiritul mioritic, mit al resemnării, devine salutar?

-El a știut numai să ierte! îmi confirmă cineva, pe o rețea de comunicare.

Atunci, refugiul ființei în iertare ne asigură raiul?

-Probabil, doar credincioșii puternici vor răspunde cu „Da!”, continuă aceeași voce.

Dar Iisus Însuși în ce a crezut? fiindcă El desființase templele seculare. Se poate spune că Biserica Lui era în suflet și nu ar fi reușit să o întemeieze decât prin sacrificiu, al jumătății din El, natura omenească („Fiul Domnului și al Omului” – cum mai este numit în Noul Testament). Ofrandele erau în uz, însă un sacrificiu de sine nu se mai pomenise în istorii și pe acesta Iisus l-a efectuat, deși, conform canoanelor, un om fără păcate (nici în faptă, nici în gând – ceea ce este imposibil: o dată, te oțărăști pe cineva, care ți-a provocat o durere, și e de ajuns să pierzi raiul!) nu ar fi trebuit să moară. Trupul (fizic) I-a fost suprimat și nu era în limitele fizice tăria de a supraviețui crucificării. Moartea L-a traversat fizic, a trecut prin El, odată cu plaga de la suliță, dar nu a găsit motive să stăruie în acel trup fără păcat (pedeapsa păcatului e moartea, dar dacă nu păcătuiești?) și a fost înfrântă (gonită) de un corp omenesc, de către un Adam perfect (mașinăria inițială și vie inventată de Dumnezeu), ale cărui funcții vitale s-au revigorat cu duh divin.

Oricât de senină ar fi fost cartea
pe care o citeam, în vacanță sau, în rest,  
câte douăzeci și cinci de pagini pe zi,
nu mă puteam bucura de lumea ei. 
Mă gândeam că, în scurt timp,
vine treapta a doua 
și ar fi bine să o iau, 
ca să nu pic, Doamne ferește!, la seral. 
Era spaima cea mai cruntă, 
care venea peste mine ca un val, 
fiindcă simțeam că, în eșec, pierd poezia.

Un demon bizar mă întrista,
când, prins de entuziasm, dădeam pagină
cu pagină, conspectând, în acord 
cu manualul, din cărțile de critică literară. 

Stau cu tine de vorbă în amurg
și tot ceea ce simt 
știu că aș putea să afirm în o mie de variante.
Mă întreb însă care dintre ele 
ar fi mai potrivită pentru tine, 
iubita mea, 
care ar fi menită a-ți aduce sufletul 
mai aproape de mine. 
Cumpăna pe care o am,
în momentul discernerii variantei, 
mă face să mă bâlbâi cumplit,
dar tu, cunoscând proverbul: 
„Așchia nu sare departe de trunchi”,
umbli cu mintea după vorbele mele, 
care mă reflectă, 
oricât de disparate acestea par.  

Când moșica din vale ne ungea cu miere 
felia de pâine (scoasă din țest),
cu mai mare tragere de inimă 
felia lui Dan Ilie, care îi era nepot, 
mă gândeam eu că astăzi, 
la ani lumină distanță,
tot pe o terasă 
de casă, la început de iunie, 
voi mânca, în voie mai largă, 
întingând bucăți de pâine în borcănelul de miere
și Dan Ilie va fi fiind putregai în pământ?

Voioșia regulilor „Du-te / vino!” a înălțat în soare,
ca pe un balon de săpun, 
ziua aceea de vară, 
în care ne-am zbenguit. 
Și acum, brațele mă dor de la cât am forțat 
la sfoară, 
ca marinarii strângând pânzele în curând. 

O pasăre aterizează la robinetul 
din grădină. Bea câte un strop,
se uită în sus, vede în reflexia apei altceva 
decât îi oferă priveliștea frontală
și nu-i face față,
apoi bea iar... Se aruncă, 
în zbor neașteptat, 
spre căpățâna albă a unei cepe și încearcă
a rupe, cu osteneală zvâcnită, un fulg 
sau ceva potrivit a-i aranja burta.
Ea crede că o prind în carte 
și decolează în piersic, pe ram. 
În timp ce scriu, 
alta sau, posibil, tot cea de ieri 
are în cioc niscaiva iarbă mai uscată,
s-o ducă sus, în cuibul populat de pui. 
În urmă, 
o furnică în viteză își caută povara,
pentru a-și măsura puterile. 
Uite cine face tranziția de la preocupările umane,
la acelea ale vietăților- furnica în zi mare!
I se pare că este însăși macaraua 
în stare să  ridice umbra paharului meu, 
la nivelul unui bot de cimpanzeu 
de pluș, aruncat pe șezlongul din soare.  

Vara, 
soarele urcă mai repede în cer,
treaptă cu treaptă,
pe o scară vertiginoasă 
(a dorinței 
oamenilor de căldură),  
construită în iarnă, 
lângă focul din cămin. 

Pe strada îngustă, două rânduri 
de mașini în contrasens 
claxonează, speriind un graur, 
poposit pe creangă,
pentru un răgaz și el, 
din zborul lin 
prin cerul ca o pânză caldă. 

Un bărbat (în cămașa colorată strident)
trage un căruț pe stradă.  
Unde se gândește să ajungă?
Vârsta, la fel ca pe femeia apărând din curte, 
l-a șubrezit mai rău decât natura 
a zbârcit trunchiul teiului, 
unde am parcat, 
la umbră. 
Cu ochii în scoarță, 
priveghez un traseu de furnici 
ducând în spate gândul meu, care mă unește 
cu florile superioare ale pomului mirositor. 

De la volan, dimineața, oprind mașina 
lângă o fabrică de textile, 
al cărei țăcănit se aude ca bătaia de ceas,
văd, în față, o stradă lungă, 
presărată cu becuri. 

Of! când vei avea telefonul sub nas,
ca să-mi întrezărești, somnoroasă, mesajul?
Da, știu, prea multe mesaje 
pentru o dimineață, al cărei început 
a bătut la ușă. 

Ce trebuie să fac, 
pentru a te împăca puțin? 
Să desțelenesc o fântână, 
cu sapa în grădină prelung să dau,
până aud, sub lamă,
sunetul de aur tăcând în comoară? 
 

Vine primăvara și noi nu o vedem!

De la volan, dimineața, oprind mașina 
lângă o fabrică de textile, 
al cărei țăcănit se aude ca bătaia de ceas,
văd, în față, o stradă lungă, 
presărată cu becuri. 

Of! când vei avea telefonul sub nas,
ca să-mi întrezărești, somnoroasă, mesajul?
Da, știu, prea multe mesaje 
pentru o dimineață, al cărei început 
a bătut la ușă. 

Ce trebuie să fac, 
pentru a te împăca puțin? 
Să desțelenesc o fântână, 
cu sapa în grădină prelung să dau,
până aud, sub lamă, 
vibrare de comoară? 

Vine primăvara și noi nu o vedem!

Ce mult și-ar dori în locul meu

strămoșii mei din cer să mănânce înghețată.

Văzându-mă,

ar ști că sacrificiul lor pe pământ

nu a fost degeaba,

dacă eu, fără grijă, mă delectez

cu înghețata de ciocolată la cornet.