Concitadinii stau prinși de garduri,
privindu-ne, fără perdea,
cum tocmim lista de locuri de vizionat.

Hai să părăsim lumea orașului, 
cu ecourile ei strivite între mașini!
Am zărit un codru pe care aș vrea să-l cunoaștem 
la pas, 
să ne împiedicăm în frunze. 
Nici la premiile Oscar 
nu s-a așternut cuiva un covor 
atât de moale și de prietenos!

La fiecare cădere pe inima mea, 
eu te voi lăsa acolo,
să tăinuiești cu trăirile mele pentru tine, 
să vezi ce mai vreau eu de la noi...

Încercându-și deschiderile în referate care lunecă 
din mape, studenții sunt, în rest, destul de discreți, 
puține vorbe au de adăugat la masa lumii. 
Lecțiile de istorie ale lui Tertinius sau Propertius
nu mai ajung la noi, oricât de mult
magistrul încearcă să le lungească. 

Dincolo, 
îngerii încleștează luminile sub formă de spadă. 
Ni se pare că am fi umbre sărite din raze.

Vedeți? Crângul rămâne nou, până se rupe 
o cioară de el, 
până când aceasta face bâldâbâc! în oceanul 
sufletelor. 
Nu vă mirați 
de mirosul eterului care vă umple nările, 
se întâmplă să vină de departe,
dintr-o negură care, acum, plutește pe litere,
limba de ceas îi poate măsura creșterea. 

Ochii tăi persistă în memoria mea 
și au desfigurat singurătatea, făcând-o hâdă 
și de nesuportat. 

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

I. L. Caragiale are voință de absurd pe care întâi și-o exprimă în didascalii prin expresii lapidare, de anunțare a gesturilor și faptelor, apoi, în dialoguri, impunând uneori personajelor să joace o tatonare plină de umor, al cărei scop este de a returna piesa, cu mai multă grandilocvență, înspre acțiunea proiectată. Tușeul deschide ferestre înspre absurd și nu-i aparține. Frecventă și în Momente și schițe, tatonarea constituie un prilej de absurd pe care autorul nu-l repurtează din cauza mentalului vremii și pe care îl descoperim în trei direcții, ale situațiilor existențiale, ale indicațiilor scenice și ale replicilor.

Luna a rămas uitată în apă. 
Dintr-o clipă în alta, 
aștept să abandonezi starea de grație,
am pregătit o propoziție săracă, fără complimente, 
care te va cuprinde; 
pe grumazul literelor, se va prăbuși părul tău blond.
Nu deplâng decât adevărul. Gura lui 
va fi astupată cu o pleată,
fața i se va deforma puțin de emoție, 
nu a fost niciodată atât de aproape de o femeie, 
s-a mulțumit să trăiască în subsolul paginii, 
un element modest, care se zbenguia cu fantasmele 
și mânca numai cerneală. Câteodată, 
din mila unui poet, 
se credea împărat și cerea să aibă recunoaștere 
în realitate, 
să se plece oamenii în fața lui.

Un fulg mai trist 
a căzut din penajul păsării mute. 
   

*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa:

Pe urmă, a nins...
Eram inclus în povestea care se afunda în fulgi
și știam că nu pot ieși, că sunt obligat 
să suport ninsoarea până la tocirea detaliului; trebuia 
cineva care să-l rumege. 
Altă grijă de acum mă apăsa: să nu fiu strivit prea mult,
iar partea care va rămâne din mine, 
în ochiul cititorului să crească într-un fel exagerat - 
dimensiunile umane să fie sparte, 
să fiu împins înspre un tipar inedit.
Deveneam, cum s-ar zice, 
un ins zburător,
pe spațiul de pe iriși,
mă sprijineam doar cu o bucată de suflet, 
simțeam guri care doreau să mă guste,
mâini care pe mese ar fi vrut să mă frângă.
Pe obiecte, se așezase icoana 
unui zeu. Lacrima lui era dusă de oameni în case,
o destrămau și cristalele-i, ca niște măruntaie, 
se foloseau, fie în magie, ca să se ghicească sensul
uităturii de zeu, 
fie la îmbăierea copiilor. 

Era desuetă caseta cu muzică pop. 
Am întins mâna, să sting aparatul.
Butonul sfârâia ca mucul de lumânare. 
Vâlvătaia fanteziei cuprinsese în casă 
toate lucrurile. 

Dar moșul tău,
îmi strigă o voce surdă, 
e primenit de rugă, de cântec și de mirt. 
S-a săturat 
să fie puls sub piele de cadână, 
sub piele înmiresmată, împrospătată zilnic 
de-un sânge prea aprins...

Așa lui i se pare: 
că mănăstirea mută, 
cu turlele-i nătânge, 
e-un pâlpâit, prea supt de cadrul larg, 
al unei singurătăți de crâng.   

Tema unei astfel de lucrări, precum Defăimarea lui Eminescu, de Constantin Cubleșan (Editura Junimea, Iași, 2022), oferă ocazia cititorului de a privi în trecutul, nu prea îndepărtat, și de a se minuna, la propriu, de „podoabele” estimative ale atâtor așa-zise personalități, deși efectul imediat al cunoașterii acestor opinii, afirmate, la vremea lor, ostentativ și de pe o mare poziție de… spiritualitate, este de profundă indignare.