Sper ca minunatele cercuri,
declanșate în lac, de piciorul tău alb, 
să se coacă în opera lui Mallarmé. 
Urmașii noștri vor regăsi cercurile rumene,
poleite de aurul pletelor tale, 
pe care le-ai desfăcut, din agrafe, 
dinaintea visării mele. 

Aș vrea să mă inviți la tine
și să nu mai sfârșești 
cu prezentările muzeului tău de suflet. 

Biblioteca albă din sufragerie
a strâns, în rafturi, cărțile care, 
prin țel, 
ți-au părut morale. 

Mai târziu, din volumele colecționate, 
ai lăsat să pornească, maiestuos, ca la paradă,
lungi șiruri despre prioritate. 

Mie, oaspetelui tău,
din perspectiva rațiunii reci,
semantica noțiunilor „obiectiv” și „prioritate”
mi s-a părut aceeași. 

Tu ai râs, 
ascunzându-ți fața în perdea
și ai pretextat că știi mai multe despre mine 
decât mama. 

Înspre mare, 
oastea de îngeri 
își pierdea aura în valurile albastre,
dusă, mai departe, în spinare, 
de către un delfin, cu sunete înalte. 

Tinerețea ta este un regn fără rigori.
Lasă-i tatălui vitreg grija luptei cu sabia 
și cu lancea ascuțită și învingător 
să se întoarcă, 
acoperit de sângele unui mare masacru. 
Tu cultivă artele materne, 
folosește-ți talentul pentru a sfărâma poarta,
în cursul unei cerți nocturne 
sau pentru a decora intrările cu o avalanșă de coroane festive. 
Pentru a finaliza, 
readună-i cântând pe îndrăgostiți. 
Vei avea mulțumire de lacrimi (de fericire, n.m.),
fără crimă de sânge. 

Luna și-a agățat pletele în crengi
și nu se mai poate mișca din loc. 
Peste ea, 
poate veni orice pericol
și orice vas cosmic. 
Până dimineața, 
va sta fixă,
ca bondarul,
prins cu boldul în insectar. 
Fața ei nu va mai zbura 
în alt colț din cer. 

Totuși, 
aburul respirației mele
o suflă din pom,
la un cot distanță de adineauri. 

Astfel, 
amintirea îmi poartă și mie sufletul,
înspre ardoarea unui sărut, 
din „Antichitate”. 

Câți oameni stau singuri,
în așteptarea dimineții, 
a cărei sublimă rază 
îi trece anul, 
ca peste o baltă?

Amintirea lor 
nici nu are în ce suflet să mai rămână,
fiindcă nu sunt ochi să-i privească
sau guri să le vorbească. 

Poate ei, 
oamenii solitari, 
uită cuvinte din limbă.

Mie, 
Doamne ferește!,
cel mai groază mi-ar fi 
să-mi pierd, 
în parte, 
vocabularul. 

Să nu ai cui să-i spui 
despre durerea de oase...
Pesemne,
iei calea spitalului, 
care îți va părea salvatoare, 
iar medicii, cu aripi albe,
acei îngeri umblând prin iarba verde 
și mereu fragedă a Edenului. 

Tensiunea poeziei mă fură din bagajele acestei vieți. 
Cu alte obiecte concurând la colorarea spațiului, 
cuiva, târziu, poate necesară pentru ras - 
voi fi o strălucită lamă, 
fixată într-un aparat cu grătar,
ca să mi se ascundă mai bine obrazul 
pe care-l curăț, în ale cărui riduri adânci,
îmi pierd speranțele. 
Firul stelar va cădea,
sub ascuțimea ideilor mele, 
într-o chiuvetă universală din cosmos. 

Sau poate voi fi prosopul,
de care să se șteargă de tristețe și de chin Dumnezeu.
Suferința divină lasă pete negre în om. 
La judecata de apoi, 
voi fi stors, 
până la a-mi pierde orice păcat, din țesătură. 

Este un fel de tensiune în mine, 
când scriu. 
Privesc în jur, 
să nu fiu racordat 
la vreo rețea de electricitate. 
Dacă se întrerupe curentul, 
nu mai pot vedea pagina, 
deși într-atât s-ar cuveni 
să fiu familiarizat cu propriile idei, 
încât ar fi adecvat 
să le aflu traseul, oricum. 

Te-ai mirat, 
în seara de septembrie: 
am venit la tine, 
printre atâția corbi, 
să te invit în oraș.

Ora opt apasă, în ceas, pe șapte. 

O talpă, 
străină de cultură, 
strivește coloana vertebrală 
a Binelui în lupta cu propriile-i erori
de mișcare. 

O, cârduri de frunze! 
Croncăniți în urma ciorilor? 

Răspunsul stă într-o carte: 
al treilea anotimp
întârzie explozia fagului în galben
și chemarea din altă zare. 

Te-ai mirat, în seara de septembrie: 
am venit la tine, să te invit la plimbare. 

O talpă, 
străină de cultură, 
strivește coloana vertebrală
a Binelui în lupta cu propriile-i erori 
de mișcare. 

O, pasul miresei este încetinit
de căderea frunzelor!

La fiecare vers, pe care-l scriu, simțindu-l, 
am grijă să nu mă las sub autoritatea 
dicteului automat. 

Într-o clipă, 
curcubeul se va lansa, 
spre munți, 
din aparate speciale.

Sună sirena ambulanțelor, 
ambreiate de criticii literari, 
în curtea clinicilor de binefacere. 

Este un fel de tensiune în mine, 
când scriu. 
Privesc în jur, 
să nu fiu racordat 
la vreo rețea de electricitate. 
Dacă se întrerupe curentul, 
nu mai pot vedea pagina, 
deși într-atât s-ar cuveni 
să fiu familiarizat cu propriile idei, 
încât ar fi adecvat 
să le aflu traseul, oricum. 

Emisfera dreaptă a creierului tău
era atrasă de dictatură și protejată 
de Marcus Antonius și de alți simpatizanți. 
În sinapsele emisferei stângi, 
pitită și gingașă,
trona republica, 
dar nu și uneltirile lui Brutus. 

Grație focului din inimă, 
celor patru valve ale ei arzând, 
sângele curgea, uimitor de repede
în pieptul tău, 
astfel că, 
în urma loviturilor viclene de pumnal,
istoria întreagă,
după idele lui martie, anul 44 a. Chr.,
a fost însângerată. 
De atâta sânge, 
Rubiconul se îneca adesea. În timp, 
numai amintirea cavaleriei tale 
i-a limpezit undele. 

S-au bătut monede 
cu partea stângă a profilului tău, 
pentru a fi la vedere,
pentru eternitate, 
uneltirea contemporanilor. 

Ai cunoscut farmecul paginilor lui Cicero. 
Nu ai fost iertat de bunii zei ai Romei,
pentru scurta coborâre a minții
în celulele dragostei. 
Cupidon a stins,
cu o singură suflare, 
flacăra rațiunii tale, 
singurul opaiț aprins
în catacombele din epocă.