După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Mor! mor! mor! ursul făcea, 
din gura peșterii (care nu vorbea).
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi oameni și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Nici emoția pericolului nu o cunoșteau, 
dar, acum, 
acoperiți cu frunze de platan, 
deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. 

O labă de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, instant, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă de la rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol, 
ucis de urs, pentru hrană - 
relicvele vânătorii deja se regăseau acolo, 
prin voia sorții. 

Dintre zei, 
Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada lui Homer,
cartea de căpătâi a celor care impuseseră 
noua ordine religioasă. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  

(Va urma)