18.09

Afară, plouă mocănește. M-am retras în cameră. Ascult la căști Elvis Presley, în timp ce revăd manuscrisul despre romanul F de D. R. Popescu.

L-am cunoscut pe D. R. Popescu – prin anul 2004, cred. A venit la mine – aflase ceva despre locul nașterii mele – și mi-a mărturisit că și el a copilărit într-un sat din apropiere. Eu am fost mirat și l-am întrebat despre satul din Bihor – dicționarele îi menționează născut undeva acolo.

(Va urma)

„Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi?”.

Mama ne istorisea frecvent o poveste în copilăria noastră, despre cele trei ursitori… 

Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate.

Referitor la perioada de dinainte de 1989, despre adunările sau ședințele mereu propagandistice ale p.c.r., prof. N. Pârvulescu îi critica astfel pe cei caracterizați de excesul de zel:

-Nu am nimic cu tine tine= interlocutor generic), pentru că te puneau să aplauzi de două ori, dar de ce aplauzi de trei?

---

Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

Oriunde mergeam, în parc, în oraș, aveam câte o carte cu mine, pe care o așezam pe bancă, acolo unde mă opream. Prietenii mei aflaseră de ieșirile mele în oraș, de regulă în centru, și veneau acolo și ei să vorbim.

Prof. N. Pârvulescu era unul dintre conlocutorii mei. I-am împrumutat romanul meu, Umbra scrisului (2010). Mi-a promis că îl va citi și își va exprima și părerea. Am prestabilit noua revedere, la două zile… Aveam ceva emoții, știindu-i intransigența și franchețea colocvială.

-Am citit cartea…

– Bine că nu mai este atât de cald, vorbeam eu, rupt, în aparență, de atmosferă, mă temeam încă de opinia dumnealui.

-Mi-a plăcut, e o carte frumoasă.

Ne-am antrenat în conversații îndelungate pe subiect.

P.S.

Eu însumi cred că Umbra scrisului este peste De ce iubim femeile de M. Cărtărescu. Argument: oricine apucă să-mi deschidă cartea, nu o mai închide decât după ce o va fi terminat de citit.

După norvegieni, mai populari au fost turcii. În 2008, mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului. Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam. Cei mai interesați de carte au fost turcii, erau admirativi la adresa mea, îmi dădeam seama din conversațiile purtate între ei precum și din atitudinea atentă față de mine. Mi-au cerut câte un volum cu dedicație și autograf. Prin nouăzeci, Romulus C., atunci redactor la o revistă literară, mi-a spus că străinii acordă o importanță deosebită scriitorilor, pentru ei cartea fiind „sfântă”. Și avea dreptate, am trăit această realitate. Din grupul nostru, al celor din țară, niciunul nu a fost interesat de carte, măcar să-și fi aruncat un ochi prin ea – mai făceau parte și dintr-un proiect cultural de anvergură (poate și invidia este o cauză, alături de nivelul cultural – am această opinie, nu pentru că era cartea mea și aș fi suferit de nu mai știam de mine, putea fi oricare alta și cred că la fel s-ar fi comportat, cu indolență).

---

Am asistat la un spectacol folcloric, ținut în aer liber, pe o arenă, în apropierea Dunării… Chiar am stat de vorbă cu un bulgar care jucase fotbal la echipa lor. Știa românește. Se lăuda că a avut onoarea de a juca un amical cu Știința Craiova, pe vremea când activa Ion Oblemenco.

Am vizionat aproape înspăimântat un dans* de-al lor, întrucât pe scenă observasem un jucător – cel mai înalt – că se schimbă vizibil la față, de la efort. Căciula nu-i putea acoperi metamorfoza, deși îi căzuse pe față (în săriturile prevăzute de ritmul muzical). L-am urmărit pe dansator și după încheierea spectacolului și am răsuflat ușurat (la propriu) că nu i s-a întâmplat nimic rău.

S-a mai organizat o masă, cu specific bulgăresc. Nu mă dau în vânt după mâncarea lor. Anterior (cu vreo doi ani), întâlnisem la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe Victor O. (împreună cu soția). Am făcut împreună o incursiune cu mașina mea la Balcic, din admirație pentru Regina Maria. El insista să luăm masa acolo, că au o mâncare deosebită, în special niște cârnați, un fel de mici de la noi. Și în prezent, am senzația de greață pe care mi-a lăsat-o îngurgitarea acelor mici bulgărești, îi simt în gât.

Masa la care ne-au invitat partenerii noștri de proiect a fost ceva mai bună. Șeful lor de grup vorbea perfect limba română veche. Străbunica lui fusese româncă (o învățase de la ea). L-am întrebat cum i se pare limba noastră* :

„-Mândră, mândră!” (mi-a răspuns imediat, din convingere). Avea o fiică, Elena, căreia i-am dăruit o carte cu dedicație, folosind alfabetul chirilic (făcusem și rusă în școală). De asemenea, am lăsat* un exemplar și la biblioteca unui Colegiu din oraș, pentru cititorii de limbă română.

---

Maria, tot cu origini românești, stăpânea foarte bine limba română. Am întrebat-o despre constituirea Bulgariei ca stat. În consecință, am vorbit despre Câmpia Mierlei. Nu m-am putut abține să nu-i amintesc despre Mihai Viteazul, că noi la 1600, când ei abia deveneau stat, o națiune, aveam o conștiință națională reverberantă.

Câtă vreme am stat la Vidin, mă gândeam la versurile eminesciene: „Bulgăroi cu ceafa groasă”. Cu mici excepții, poetul nostru avea din nou dreptate.

(Va urma)

O tânără (de șaisprezece ani) îmi spune cu amărăciune că, până acum, nu a fost nicăieri în străinătate, având atitudinea de a fi pierdut ceva…

Astfel, mi-am adus aminte de prima mea ieșire în străinătate. Curioasă, fata mă întreabă: „-Unde?”.

„-În Bulgaria și atunci, într-un proiect oficial, dar de la acel an înainte, mi-am petrecut fiecare vacanță numai în străinătate”. Evident, întrebările au răsărit în sală (unde mi-a plăcut mie cel mai mult etc.). Le-am promis că voi scrie ceva pe tema aceasta. Pretextul mi-l dă o emisiune tv. despre etnicii bulgari: îmbrăcate în haine populare (haine vechi de o sută – două sute de ani), câteva femei pregătesc, în fața camerelor de filmat, o plăcintă „încrețită”.

---

În 1990, am intrat în posesia unui pașaport (semăna cu livretul militar – doar ce terminasem armata) și-l pusesem într-un raft, în bibliotecă. Visam numai țări exotice. Pașaportul era valabil cinci ani (care au trecut ca focul și eu nici marea noastră nu o văzusem – pentru prima dată m-am bucurat de valuri, în august 1996. Făceam comparație între mine și Eminescu – el însuși ajunsese pe litoral destul de târziu, după ce scrisese Mai am un singur dor). Între timp, trecusem la al doilea (pașaport, era să nimeresc și acum, în scriitură, „livret”, din cauza asemănării dintre cele două documente ale unui cetățean atât de înregimentat în propria-i țară, ca fulgul în frig), cu aceeași frenezie, că mă voi răzbuna pe vremea de stagnare, cu excursii fulminante etc. , dar nu s-a împlinit nimic din proiecția mea onirică.

---

În 2008, după ce mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului, am fost cooptat, pe ultima sută metri, într-un proiect (în Bulgaria, după cum am menționat mai sus). Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

La Vidin, erau grupuri din toată lumea. Cea mai bună comunicare am avut-o cu norvegienii (din păcate, aceștia au plecat a doua zi, după ce am ajuns noi). La masa festivă, am deschis o discuție despre destin, pentru că este o problemă care preocupă multă lume. Între ei, se afla un profesor de religie din Trondheim care mi-a făcut cadou o insignă în culorile clubului Rosenborg, echipă al cărei suporter era.

Optica mea este următoarea: existența destinului anulează pe aceea a Judecății de Apoi. Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi? Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate. Am subscris parțial la această idee – meditasem și eu cândva similar – și am reprezentat-o astfel, că este posibil ca omul să fie liber să-și aleagă drumul în viață, dar, odată ce a intrat pe acea stradă, va fi obligat să-i îndure atmosfera, nivelul de civilizație etc. – pentru o asemene alegere poate va fi judecat, pentru că el (omul în general) stătea într-un cerc din care o putea zbughi oriunde și în funcție de înclinația firii lui, de cultura pe care a asimilat-o, se duce pe o cărare, a binelui sau a răului (bine / rău ca valori morale).

(Va urma)

Din exercițiile postate, veți analiza toate substantivele, din punct de vedere sintactic – morfologic (adică, funcția sintactică trebuie menționată la început);

Citește în continuare Exerciții la Substantiv →

În timp ce „realizam” acest instantaneu, succesiv altora din grădină, la radio, la o emisiune diurnă, se vorbea despre Vincent van Gogh:

Citește în continuare 29.X.2020: Instantaneu urban →

În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid cartea de poeme intitulată Carta a Tetis (170 de poeme), ediție princeps (în limba română încă nu a apărut, dar de curând am primit o ofertă de publicare tot pentru acest număr masiv de poeme, 170). Titlul e omonim unui poem consacrat lui Ahile – am fost impresionat de jelania lui de la malul mării, când îi cere ajutorul lui Tetis, mama lui și fiica lui Neptun: Ahile își aflase predestinarea, dar Tetis, venită din mare, lângă el, îl mângâie și-i spune că încă mai are șansa de a alege, fie intră în istoria omenirii ca un mare erou și va muri tânăr, fie va fi nemuritor, părăsind câmpul de luptă. După cum se știe, Ahile a ales prima variantă și a fost modelul lui Alexandru cel Mare (care, la rându-i, a fost exemplul suprem pentru Napoleon, iar Eminescu a dedicat Oda în metru antic împăratului francez).

Cărțile (drepturi de autor) mi-au parvenit din Spania la începutul verii, prin firma Tabita și mi-au fost înmânate din depozit de către o doamnă, Josefina (numele iubitei lui Napoleon. După cum se vede, legăturile din carte intră și în viață, într-un fel).

L-am sunat pe Geo Constantinescu, șeful catedrei de limba spaniolă de la Facultatea de Litere, să ne întâlnim. I-am oferit cartea, ale cărei condiții grafice i-au părut excelente. După ce a citit-o, m-a sunat să-și exprime părerea: limba spaniolă conferă altă dimensiune liricii mele, că am intrat în circuitul universal, că însuși lui Marin Sorescu i s-a acordat un premiu pentru un volum publicat direct în spaniolă în anii optzeci. Mi-a mai vorbit despre poetul tradiționalist, Alexandru Busuioceanu, întemeietor al unei catedre de limba română în Spania (în anii șaizeci), despre Vintilă Horia (care a refuzat premiul Goncourt, neavând încotro. Motivul este legat de influența autorităților comuniste de atunci, însă nu mi-l mai aduc aminte exact. Îl voi suna pe Geo să mi-l mai explice o dată).

Volumul este, într-adevăr, delicat. Se deschide cu un poem scris în liceu, despre o pată de culoare întinsă de vânt pe lac. Am regăsit textul pe pagina de gardă a unei cărți mai vechi, citite de mine tot atunci, în liceu. Până prin anul 2000, aveam acest obicei, de a scrie versuri la începutul sau sfârșitul cărților. Mă simțeam mai relaxat și debordam pe acel spațiu scurt al foii.

Poemul secund al volumului evocă momentul în care mi-am fotografiat bunicul patern în măr cu aparatul meu de fotografiat (primit cadou de la părinți în anul 1986). Cartea se încheie cu o meditație asupra misiunii poetului, în cazul meu, de a nu-mi lăsa bunicul să putrezească în pământ, ci să-l restitui vieții prin ars scribendi.

Cea care mi-a tradus manuscrisul în spaniolă a fost entuziasmată, a afirmat că inaugurez un stil.

Am prezentat cartea undeva și o tânără din public a descifrat tare titlul de sub degetul meu. Mi s-a părut că sună bine și m-am uitat pe pagină mai atent. Deschisesem din întâmplare la Acordeonul de hârtie. Tata îmi făcea acordeoane din hârtie în care sufla, pentru a amplifica jucăria. Încheiam că ar fi fost bine să păstrez unul dintre ele, suflarea tatei ar fi rămas acolo în burduful fragil și aș fi deținut-o și acum.

Poemul

(Va urma)

Stau în parcarea unui hypermarket… Zgomotul prăbușirii unor blăni de lemn îmi atrage atenția, la ultimul etaj al blocului din stânga muncitorii dau jos cofrajul. O macara își mișcă brațul și imortalizez momentul, în timp ce la radio, crainicul rostește „cod măr de ploi”, dar se corectează („cod galben etc.).

Cât de mult s-a schimbat peisajul! Acum un an, erau numai case pe acea alee. Ce i-a motivat pe proprietari să le vândă, o zonă atât de bună! și unde vor fi locuind ei acum?, pentru că mie, ori de câte ori aud de bloc, îmi vine în minte instantaneu ghena de gunoi.

Dau dreptate unui cunoscut care, la aflarea veștii că se demolează Moara lui Drugă, a dat năvală la fața locului, pentru a o surprinde, pentru ultima oară, într-o fotografie, fiindcă peisajul se metamorfozează rapid.

Din mersul mașinii, mă uitam mereu la un pom răsărit pe acoperișul morii, cam în dreptul jgheabului de colectare a ploii, și eram curios cât de mult se poate duce în sus (acel pom). Aveam un sentiment dual, de admirație pentru puterea de cucerire a vegetalului, dar și de tristețe, gândindu-mă la cât s-a muncit la acest monument industrial și ce a ajuns acum, relicvă istorică ignorată.

Într-o discuție, Șarpe (fost prof. de desen) îmi spunea: Dacă aveam ideea de a fotografia orașul, din copilăria mea până acum, aș fi fost în posesia unui tezaur de imagini. Mi s-a părut cel puțin bizar interlocutorul meu, dar era opțiunea justă a unui artist (pseudoartist).