În Centrul Vechi, la o terasă, o mică orchestră întreține atmosfera. Mesele sunt ocupate de tineri (îmbrăcați în haine colorate) care par a se împăca bine cu muzica romantică.

La care dintre aceste restaurante au cântat Zavaidoc, Cristian Vasile sau Gică Petrescu?

Ce gânduri au nutrit oamenii care-i auzeau? Ce imbold aveau să intre să-i vadă pe scenă? Aveau sentimentul unicității, al irepetabilității? Sau că sunt martorii unor fapte de istorie muzicală? Cu siguranță, nu, fiindcă Bucureștiul trăia, iar pătura mijlocie o ducea atât de bine, încât aceia care o alcătuiau se credeau ei înșiși, pe bună dreptate, eroii zilei.

Unul dintre gânduri se duce mai departe, la una dintre fotografiile care-i unește, la aceeași masă, pe I. L. Caragiale, G. Coșbuc și G. Ranetti: ce unghi vor fi contemplat? Care le va fi fost posibila bucurie sau îngrijorare, după întâlnire și fotografie? Ce vor fi discutat fiecare acasă, ce impresii își vor fi lăsat unul altuia? De câte ori se vor mai fi revăzut de atunci, de la acel moment (surprins în fotografie)?

Reflecția îmi este întreruptă de telefon, din a cărui carapace vocea interlocutorului mă informează despre o expoziție de artă.

-Hai, fă-mă bogat! – se aude îndemnul pe care un jucător la loz în plic îl adresează bătrânelului care poartă pe mână cerculețul de sârmă, de care sunt prinse biletele. „Uite, își continuă dialogul, am câștigat 300 de lei. Nu te supăra pe mine, dar trebuie să mi-i dai”. „Vai de mine, îi răspunde vânzătorul ambulant, mă bucur pentru dumneavoastră”. Îi numără banii și-i strânge mâna.

(Va urma)

Țesătura de vorbe, înflorită de scriitorii veniți la Capșa, în perioada monarhică, pare a stărui în cafenea. Zumzetul de albine al unor tinere, care trec pragul librăriei Cărturești, aflată mai încolo, îmi întrerupe șirul gândurilor; ce va fi spus Cezar Petrescu despre Nichifor Crainic sau Ion Minulescu despre Mihail Sebastian etc. Sper ca tinerele să caute și cărțile mele, așezate pe un raft special.

Îmi continui drumul către Centrul Vechi, cu ochii după vreun minimarket, de unde să-mi iau Pepsi rece, însă nu întrezăresc. Setea pune stăpânire pe mine și-mi ia din suflet orice urmă de bucurie, pe care mi-ar putea-o trezi vederea peisajului citadin. Aș fura calul lui Mihai Viteazul, de la Universitate, și mi-aș grăbi galopul către o dugheană cu băuturi răcoritoare, dar unde să fie aceasta? În schimb, observ vitrine cu înghețată, o cupă fiind 8 – 9 lei, însă tot la gura de apă, pe care aș bea-o după înghețată, mă gândesc.

Mă deplasez prin caniculă, precum prin clei. Îmi sună telefonul și nu am elan să răspund, nu-mi trebuie decât apă. La un colț de stradă, acolo unde niște muncitori meșteresc la aparatul de aer condiționat, plasând scara pe balconul de la etajul unu, găsesc apă și Pepsi. Mă așez la rând, ca la poarta raiului. Setea m-a învins.

(Va urma)

palpită de căldură.

Pe Calea Victoriei, îmi răsare, dinainte, fotografia din perioada interbelică, avându-l în centru, pe piticul Charlie (ghidând o bicicletă de copii) – așa a fost prins în cadru.

Mă uit la clădirile vechi, pe ale căror ziduri, s-au proptit, ca alpiniști, ochii atâtor oameni care nu mai sunt.

Ce au simțit femeile din fotografiile vechi, pe aceeași stradă, pe care trec și eu? Unde zac oasele lor, astăzi? Însă, în sufletul lor, ce era, atunci, când au fost surprinse de peliculă? Se gândeau la slujba de a doua zi, trăiau nostalgia duminicală?

Cele două dame elegante, zâmbind din trăsură, simțeau superioritate? Aveau slujnica, în apropiere, gata să răspundă comenzii?

Ajung în dreptul cofetăriei Capșa, fondată în 1850. Numele care-mi vine în minte este cel al lui Camil Petrescu. Ce-l aducea pe el aici și din care parte a Bucureștiului venea?

(Va urma)

Dintre scriitorii acelei serii, am păstrat legătura cu Mihai Antonescu, prozator bucureștean, care avea în plan să realizeze o epopee consacrată lui Vlad Țepeș. Ulterior, am corespondat. I-am prezentat câteva cărți în diverse reviste literare.

Inițial, poetul Dorian Drăgoi (prieten cu Mihai Antonescu) manifesta emfază. Cu ochelarii lui mari pe nas, instalase o barieră între el și ceilalți. Mi-a cerut o carte de poeme, pe care i-am oferit-o, cu autograf. După ce a citit-o, m-a oprit pe terasa vilei și mi-a recomandat și mie să fiu mai distant față de restul lumii, datorită calității versurilor mele. Când am plecat, Dorian m-a condus până la gară, ne-am îmbrățișat și ne-am urat succes. Într-o convorbire telefonică de acum câțiva ani, Mihai Antonescu mi-a spus despre Dorian că trăiește în Dobrogea, într-un sat, acolo unde s-a căsătorit.

Doamna Victoria Milescu, mirosind puternic a săpun Protex (avea fobia virușilor), era extrem de bine educată: o veritabilă colegă; vorbea decent, cu mult bun-simț. De asemenea, i-am comentat câteva volume de poeme.

Cea mai vorbăreață dintre toți era Elena Vulcănescu, a cărei pasiune pentru Veronica Micle era totală. Elegantă, cu păr blond, prins în coc, doamna Elena cunoștea amănunte aparte despre exegeții operei eminesciene, despre cum unii dintre ei au șterpelit pagini de incomensurabilă valoare din manuscrisele marelui poet (dacă o fi așa!). De asemenea, doamna Elena ne vorbea despre fetele Veronicăi Micle, în special, despre mezzosoprană, cea care a trăit până prin anii 1960 și ceva.

Simona Grazia Dima, apropiată de generația mea, în ciuda aparenței ursuze, avea umor.

Cu doamna Bârlădeanu, cea care a fost comeseana mea pe toată durata bursei, două săptămâni, am discutat omenește, în mod firesc; Mihai Antonescu, scos din sărite de capriciile vremii, a exclamat: „De aceea, extratereștrii tot dau târcoale și nu rămân, din cauza vremii potrivnice”. Replica doamnei Bârlădeanu a fost realistă și demnă de reținut: „Dacă ar exista, extratereștrii ar fi fost descoperiți de către știință”.

Cea mai tăcută a fost Maria Logan, care mi-a oferit un roman, pe a cărui contrapagină surprinsese atitudinea mea, ceva de felul că și acolo, într-un mediu izolat, când aveam ca misiune scrierea unei cărți (al cărei manuscris trebuia predat la Uniune), eu le confeream energie și le inspiram umanitate (dedicația era deosebită – o voi transcrie, cândva). Maria Logan prefera, de ani de zile, aceeași cameră în vilă, la margine, cu fereastra deschisă înspre mare. Deși în vârstă, surprindea prin feminitate și bun-gust.

(Va urma)

La Neptun, am descoperit un târg, dominat de meșteșugari maghiari; treceam zilnic, pe acolo. O vânzătoare mi-a mărturisit că a cumpărat un apartament în stațiune, pentru a nu mai plăti chirie.

Eram atras de o cutie de șah, cu piese mari. Între altele, am aflat cum le confecționează, scufundând piesele de lemn într-un bazin cu lac.

Târgul era frecventat și de ceilalți scriitori. Astfel, schimbam opinii, ne mai opream pe o bancă, mai deconspiram din planurile literare etc.

Aveam tren, de pe la ora 12,00. Săgeata albastră. În stație, m-am întâlnit cu Maria Logan, care mi-a vorbit despre amiciția ei cu Marin Sorescu. Mi-a oferit o carte, cu autograf.

Ușa trenului nu se deschidea. Totuși, nu se poate ca un oltean să rămână tras pe sfoară de mecanică – mi-am spus – și am apăsat pe toate butoanele, până când unul dintre ele a acționat ușa.

În vagon, era confort… Am scos cartea lui Mihai Antonescu, am așezat-o pe măsuță și am citit, cu totul diferit de până acum: când oboseam, fapt marcat de sfârșitul agrementului, mă uitam pe geam, la ultimele limbi de mare din peisaj. După o pauză de câteva minute, două-trei, reluam lectura, cartea fiind atractivă. Până la destinație, am citit-o pe toată. Mi-a rămas în minte secvența cu un păsărar, prieten al autorului: ținea pițigoi în captivitate.

Însuși Mihai Antonescu mi-a mărturisit că nu mai e prieten cu el: când l-a vizitat, păsărarul monta inele de metal pe piciorușele pițigoilor.

În captivitate, pițigoiul se sinucide, înfigându-și gheara în gât, iar inelele de metal, prinse de piciorușe, sunt suficient de grele, pentru a-l împiedica să aibă acel gest (fiindcă nu le mai poate ridica la nivelul gâtului).

(Va urma)

A doua zi, eram singur la micul dejun. Niciun coleg scriitor nu apărea, dar nici prin curtea vilei, nu-i vedeam. La prânz, la fel. La cină, au început să vină agale unul câte unul: în urma plajei, s-au îmbolnăvit toți, de la curenții marini. Cel mai rău era Mihai Antonescu: i se umflase măseaua și căuta de zor antibiotice, pe la farmaciile din stațiune. „Oare ce făceau oamenii din Vechime, când aveau dureri de măsea?” – l-am întrebat, din spirit de glumă. „Sufereau ca niște câini” – a pus punctul pe i. Așa suferea și el, dar ajutorul a venit, de unde nimeni nu se aștepta, de la o tânără angajată, care ne servea la masă: „Eu vă vindec! Am nevoie de un ziar. Vreți să încerc?”. Având confirmarea lui Mihai Antonescu, a luat un ziar, l-a făcut pâlnie și i l-a fixat, cu vârful, în urechea dreaptă, deasupra fălcii inflamate.

Noi asistam ca la un spectacol. Mihai își așezase capul pe masă, pe partea stângă și aștepta cuminte efectul tratamentului popular. Tânăra a dat foc părții de sus a ziarului, iar flacăra înainta vertiginos spre timpan; la jumătatea conului (din hârtie), a țâșnit, spre tavan, un jet de scrum: sub presiunea căldurii, aerul a ieșit din ureche. Mihai era mulțumit – scăpase de durere.

(Va urma)

Când ne întâlneam la masă, colegii scriitori erau uimiți de bronzul meu. M-au întrebat cum m-am bronzat. Le-am expus rutina. S-au hotărât să vină toți la plajă, împreună cu mine.

Pe țărm, fiecare dintre noi și-a ales un șezlong. Simona Grazia Dima făcea plajă îmbrăcată, având și pălărie albă, pe cap.

Mihai Antonescu, înalt, cu părul alb, țopăia pe mal, în urma unui pescăruș, părând el însuși un pescăruș mai mare. Plictisit de jocul în tandem, Mihai a intrat cu picioarele în apă, s-o probeze, dar s-a retras de îndată, precum la vederea unui rechin: meduze mari, albastre l-au asaltat.

Mihai Antonescu ne-a povestit câte ceva despre sine: a copilărit în Severin, pe aceeași stradă cu marele savant, Ștefan Odobleja. „Bătrânul era foarte politicos. Saluta pe toată lumea, cu același gest: își scotea pălăria, indiferent de cine îi dădea binețe, pe care nici nu-l vedea – doar îl auzea – era cufundat în gânduri. Noi, copiii, când îl zăream, ne înșiram de-a lungul străzii: Bună ziua! El își scotea pălăria de vreo zece ori, câți copii eram pe acolo”.

Auzind despre Ștefan Odobleja, eu însumi am căzut pe gânduri și nu pentru că mi-aș fi scos pălăria să răspund la vreun salut… Nu mă așteptam ca astăzi să mai existe vreo persoană care să-l fi cunoscut pe savant (a descoperit principiile de funcționare a roboților).

Momentul evocării a fost înlocuit de altul: cum a scăpat Mihai (pe vremea când lucra în mină sau la pădure – nu mai rețin exact – ) de un râs, care l-a atacat: „L-am lovit cu lampa de miner în cap!”.

Lui Mihai Antonescu, prozator bun, i se interzisese să debuteze înainte de 1989, din cauza numelui: „Mi-au spus clar! Scrie sub pseudonim și nu am vrut”.

(Va urma)

Într-o zi, cum stăteam pe plajă, la soare, mi s-a părut că zăresc, la vreo două sute de metri distanță, o siluetă feminină: nu mișca deloc, părând că doarme. Eu mă mai uitam de o scoică, mai strigam la un câine, mă învioram cu un pumn de apă pe față, pe când sirena dormita continuu,.

La ora douăsprezece (fix), s-a ridicat de pe cearceaf, a intrat în mare, până la gât și a început să meargă, în pas vioi. A trecut și prin fața mea (prin apă), ca o nălucă din povești, ajungând până în dreptul vilei prezidențiale.

Cutuma femeii m-a dat peste cap, fiindcă apa era atât de rece, încât ar fi fost imposibil să te afunzi în valuri, să reziști acelor temperaturi acvatice și să nu te îmbolnăvești.

Ce idee o anima, care era scopul comportamentului respectiv, nu știu… Dacă ar fi fost robot, aș fi socotit că mecanismul i s-a dereglat.

(Va urma)

… a venit la timp (2007).

Am ajuns cu trenul la Neptun. Nu mai circulasem de foarte mult timp cu acest mijloc de transport.

La Neptun, la Casa Scriitorilor, pe stânga, la intrare, am observat bustul lui Mihai Eminescu.

După ce am luat camera în primire, am mers pe țărm. Era o liniște desăvârșită în acea zi de 15 septembrie. Am făcut un pas în apă, dar mi-am retras repede talpa, fiindcă apa era extrem de rece.

La cină, a stat lângă mine, la masă, doamna Bârlădeanu, traducătoare. După cum ne-am așezat la început, așa am și rămas. Eram zece scriitori din toată țara.

În prima dimineață, mi-am luat un scaun și am mers pe plajă. Coborând, am fost asaltat de o haită de câini albi. Nu mi-e teamă de câini. Am vorbit cu ei, s-au potolit și m-am instalat undeva, acolo. Câinii s-au așezat în cerc, în jurul meu; mă păzeau.

Plaja era pustie. Mi se părea că aud pașii poetului Publius Ovidius Naso, de acum două mii de ani. În apa Mării Negre, s-a scăldat și el, de pe acest țărm, a expediat epistolele (Tristele și Ponticele) către împărat, să-i ierte greșeala (care nici astăzi nu este pe deplin lămurită, se pare că ar fi participat la una dintre petrecerile Iuliei, fiica împăratului – cea mai plauzibilă dintre variante). Cu astfel de gânduri, am luat apă în pumni și mi-am dat pe față, după care, m-am așezat la soare.

După masa de prânz, am mers în oraș. La fiecare sfert de oră, zăream un om, până în centru. Era ceva precis: urmăream pe ceasul digital de la mână (când limba atingea încă un sfert de oră, în capătul străzii, distingeam silueta unui trecător).

Pe cât de frecventată în sezon, pe atât de austeră devine stațiunea, în rest! Nu-mi venea să cred.

(Va urma)