Din caietele mele, anul MMXIV. Pe gânduri…

Mă gândesc la atâția strămoși,

de la anul 1500 înspre actualitate,

care au stat ca mine, sub cerul liber, în curte…

Intenționau să meargă în sat, la conducător

și să-și afirme părerea,

cât de greu îi apăsa imboldul de a-și apăra neamul?

Se pregăteau să reziste năvălitorilor

și din brațele acestora să-și recupereze avutul?

Inima lor ce bucurie purta?

Care-i mijlocul prin care se puteau apăra?

Se uitau la câinele din ogradă

și regretau că nu i-au dat să mănânce mai mult,

să aibă o nădejde acum în el,

precum vechiul roman din fresce, însoțit în dreapta

de un Cane Corso, pregătit să ia de ceafă dușmanul?

S-au adunat în poiană,

au pus cap la cap vreun plan de bătaie?

Dar dacă toate acestea nu s-au închegat,

cum au dat la fund umilința ulterioară atacului străin

și din ce motive și-au luat avântul

de a mai trăi și de a merge, a doua zi, la plug?

Ce mai însemna cina pentru strămoșii mei?

Mă uit pe bolta nopții.

Unde-i planeta aceea locuită de alții?

Au ei vântul acesta care mă răcorește în spate?

E pace și în alte grădini.

Un bec puternic stă aprins.

Aparate de zbor stau în cer și plănuiesc să vină încoace?

Le-aș trânti o scrisoare –

să rămână acolo unde sunt,

fiindcă pământul are neajunsuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.