Mă gândesc la atâția strămoși,

de la anul 1500 înspre actualitate,

care au stat ca mine, sub cerul liber, în curte…

Intenționau să meargă în sat, la conducător

și să-și afirme părerea,

cât de greu îi apăsa imboldul de a-și apăra neamul?

Se pregăteau să reziste năvălitorilor

și din brațele acestora să-și recupereze avutul?

Inima lor ce bucurie purta?

Care-i mijlocul prin care se puteau apăra?

Se uitau la câinele din ogradă

și regretau că nu i-au dat să mănânce mai mult,

să aibă o nădejde acum în el,

precum vechiul roman din fresce, însoțit în dreapta

de un Cane Corso, pregătit să ia de ceafă dușmanul?

S-au adunat în poiană,

au pus cap la cap vreun plan de bătaie?

Dar dacă toate acestea nu s-au închegat,

cum au dat la fund umilința ulterioară atacului străin

și din ce motive și-au luat avântul

de a mai trăi și de a merge, a doua zi, la plug?

Ce mai însemna cina pentru strămoșii mei?

Mă uit pe bolta nopții.

Unde-i planeta aceea locuită de alții?

Au ei vântul acesta care mă răcorește în spate?

E pace și în alte grădini.

Un bec puternic stă aprins.

Aparate de zbor stau în cer și plănuiesc să vină încoace?

Le-aș trânti o scrisoare –

să rămână acolo unde sunt,

fiindcă pământul are neajunsuri.