Pentru că nu a mers cu Flomi (adept al poreclelor – uite că i-am găsit și eu una potrivită!), l-am cunoscut, în 1989, pe Geopo, un bărbat slăbuț, brunet, purtător de ochelari, cu vorbă spusă accentuat, menită a-i salva micimea trupului. De pe atunci, Geopo susținea că suferă de stomac; ai fi crezut că moare mâine, dacă l-ai fi auzit cum se victimizează.

Geopo, la care am ajuns cu Ion B., locuia la casă, unde e de găsit și acum, dar cine îl mai caută? Mi-a luat textele, se dădea, altfel cum?, interesant, nu interesat, și mi-a promis că va apărea un set de poeme, în revista x., la care lucra…

Într-adevăr, am debutat cu un poem, într-o rubrică intitulată Debut liric. Nici nu știam dacă să mă bucur (din cauza promisiunii inițiale, că mi se va publica un set, pentru ca, în final, să mă văd cu un singur poem)…

Profesoara (de stenodactilografie), coordonatoarea cenaclului, mi-a spus: „Am vorbit cu Florea M. E în relații bune cu publicația x. Te așteaptă (mi-a precizat ziua și ora) să te ajute”.

M-am dus la editura Scrisul Românesc, în 1988, acolo unde respectivul lucra. A ieșit la mine (nici măcar nu m-a invitat înăuntru). Purta costum albastru, același costum în care aveam să-l revăd, de fiecare dată, până avea să iasă la pensie, acum vreo câțiva ani. Îmi zâmbea (zâmbet fals), cum, probabil, zâmbește și acum, când scapă în lume… „Să mergi pe același drum, că este bine”. Atât mi-a spus și a dispărut, ca o nălucă, în măruntaiele a ceea ce atunci era acea editură.

Respectivul este perfect portretizat în cartea lui Jean Băileșteanu, carte intitulată Viața ca o paradă.

(Va urma)

Și după încheierea taberei de la Pădurea Verde, nu s-a întâmplat nimic semnificativ: nu am primit nici măcar o diplomă sau să fi fost incluși într-o antologie, nimic dintre acestea; sau să ne fi ales cu vreo recomandare către una dintre revistele literare, nimic. Fiecare își vedea de drum.

Cum să fi convins pe cineva că ai fost premiat, răsplătit cu o tabără etc., când nu aveai nicio dovadă? Of! și eram la vârsta la care îmi doream să ies și eu în față.

Am stat și m-am gândit: tot ceea ce m-ar fi putut bucura nu a venit la timp, ci mai târziu, când nu mai eram atât de interesat de rezultatul pentru care am muncit…

De exemplu, am debutat cu poezie în revista „Ramuri”, în 1989, când niciun ecou din bucuria taberei nu mai persista, dispăruseră ca fumul toate, dar încercasem.

(Va urma)

În parc, pe bancă, la soare (început de septembrie, 1987), stă un băiat cu mustață, scund și molcom. Facem cunoștință. E din Brașov și-l cheamă Flavius O.: „Stau la soare, pentru ultimele zile însorite” – mi se confesează.

Cu Flavius, care intenționa să dea examen la Facultatea de Litere, am purtat corespondență mai îndelungată, datorită motivului, formulat de el, că scrisorile dintre noi vor face parte, cândva, din istoria literaturii. Și dă-i și scrie, scrie și dă-i, despre lirică etc., precum protagoniștii din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Nu mai păstrez nicio foaie.

Prin 2010, l-am reperat pe Flavius, din întâmplare, pe Facebook. L-am întrebat ce mai face. Mi-a răspuns că este consilier juridic (parcă) la o firmă. Eu tot insistam să-mi trimită și mie vreun volum din ce a publicat sau măcar un poem din ce mai scrie… El se tot eschiva, până mi-am dat seama că nu are nici una, nici alta.

Mi-a revenit în minte fraza lui cu istoria literaturii etc., m-am înfrânat să o rostesc pentru el, pentru că vocea lui lirică pierise demult, poate odată cu ultimele raze ale toamnei din 1987…

Îl regăsisem eu pe rețea și voiam să-l fac poet, când, de fapt, poeții se nasc.

Din tabără (Pădurea Verde, 1987), am expediat o ilustrată profesorului de matematică, domnului Badea, pe care îl cunoșteam așa și așa…

În toamnă, la începutul școlii, în timp ce traversam coridorul, îndreptându-mă către scări, domnul prof. Badea m-a strigat. M-am oprit. A venit la mine și mi-a spus: „Îți mulțumesc pentru vedere. Mi-ai trimis exact bulevardul pe care mi-am petrecut cea mai frumoasă perioadă din viața mea, din studenție”.

Cuvintele dumnealui m-au impresionat: eu însumi îl vedeam, cu ochii minții, hoinărind pe acel bulevard.

Slăbuț, cu părul cârlionțat și energic, dând impresia că este gata să se apuce mereu de treabă, domnul Badea ne povestea, la o oră, ce înseamnă pasiunea, se referea la dumnealui: „în pauze, mă întâlneam cu alți colegi și făceam calcule cu nuiaua pe nisip”. Imaginea era similară acelora din Antichitate, când Pitagora sau Euclid își verifica teorema, cam în același mod. Cel puțin, eu la ei mă gândeam, când îl auzeam vorbind pe profesor.

Ilustrata mea l-a mișcat destul de mult. De la acel moment înainte, m-a privit altfel, cu oarece recunoștință, îi evocasem, prin imaginea imortalizată pe o bucată de hârtie, o parte a tinereții, pe care nu o mai regăsea decât în gând. Într-un asemenea stadiu al nostalgiei, exprimat în cuvinte și vizibil în atitudinea meditativă, fiindcă își pierduse din energia raportării directe la algebră, presupun (astăzi, când scriu) că nu agrea prezentul pe care-l trăia. Din păcate, a murit la scurt timp, la începutul anilor nouăzeci, deși nu era în vârstă. O astfel de veste mi-a dat-o, într-un fel senin, o fostă elevă. La întrebarea mea, de ce este atât de veselă în rostirea veștii, mi-a menționat porecla pe care ei, elevii de mai târziu ai domnului Badea, i-au conferit-o, una cu trimitere la un recipient voluminos din perimetrul lui Bachus. M-a întristat porecla pe care i-au găsit-o și nici nu mi s-a părut relevantă (corectă) pentru ceea ce știam că era, cândva, domnul Badea și nu cred că se schimbase, într-un interval scurt de timp. Nu am mai vorbit cu acea fată, de care îmi amintesc vag: parcă era pistruiată. Am evitat-o, fiindcă atentase la imaginea postumă a unui om pe care eu îl apreciam.

Șerban Foarță, care mi-a spus că este și el oltean, trăia în Timișoara; era considerat unul dintre cei mai inteligenți scriitori. Era de statură medie, cu păr grizonat și echilibrat în expunere (purta tricou „marinăresc”, în carouri: alb și albastru). Ulterior, i-am cumpărat toate cărțile (în general, de specialitate, studii de critică și teorie literară, cu pagini puține; îi căutam soiul de inteligență aparte, despre care auzisem. Nu știu dacă în zadar sau nu, pentru că nu m-am lămurit niciodată).

Din toată desfășurarea teoretică de la cursul pe care-l ținea, am reținut secvența fugii din țară, a câtorva dintre membrii trupei Phoenix. Pe atunci, era dovadă de mare temeritate, dacă reușeai să pleci în străinătate, în mod ilegal; lumea te vedea ca pe un erou, ca pe un om care, având ceva de spus în țara natală și nereușind, din cauza cenzurii oficiale, ar fi devenit, în mod cert și cu maximă celeritate, o mare personalitate, în Europa occidentală (dar de unde! Falsă impresie!).

Ascultam povestea, însă nu știam ce să înțeleg, pentru că nu observam nicăieri, în niciun gest al „eroilor” muzicali, vreo urmă de eroism; mai mult de atât, auzind cum s-ar fi ascuns în boxe și astfel, în mașina unor amici, ar fi trecut frontiera, mi se păreau niște pitici nemulțumiți, bâiguind în afară. Comparativ cu ce este această ascundere eroism? Cu actul tinerilor de a înfrunta regimul pe stradă, la Revoluție? Sau cu ce? Cu faptul că mama (oricui) sau tata nu se gândiseră să fugă de pe ogoare sau din fabrică, pe unde ar fi lucrat, în Europa liberă? Sau cu mine (prin „mine” înțelegând orice elev de seama mea, care aspira la un viitor cinstit, pe muncă adevărată)? Eram eu laș (sau altul ca mine, de vârsta mea), că îmi vedeam de treabă, că învățam? Trebuia să mă simt vinovat pentru ceva? Ori asemenea istorisire avea darul de a ne capta atenția, de a fi căscat gura, cum, vai! ce eroi adăpostește scena românească!

Din această dilemă, nu am putut ieși.

P.S.

Cineva mi-a transmis, citind materialul meu, că „adevărații eroi au rămas în țară” și au făcut Revoluția din 1989.

Într-o seară, Valentin Naumescu (era din Vâlcea, azi, este prof. la Cluj-Napoca), un tip cu umor, care scria proză SF, a venit la mine: „Hai să-i arătăm și noi textele lui Mircea Martin, să vedem ce părere are!”. Am ezitat, dar, până la urmă, ne-am dus.

Îngândurat, cu freză pe dreapta, slab și destul de tânăr (cred că avea puțin peste patruzeci de ani), căruia ochelarii îi confereau un aer intelectual, Mircea Martin vorbea puțin: mergea, alături de noi, pe alee. A apreciat proza lui Valentin (în urma verdictului, Valentin, deși mai solid, țopăia de fericire, ca într-un film SF, ca o navă în jurul planetei). Culmea, tot Valentin era interesat să-i afle opinia și asupra liricii mele. Mircea Martin a bătut cu arătătorul mâinii drepte într-o pagină: „Îmi plac versurile”, spune, și citește cu voce tare câteva, precum: „Ca o iapă despletită de plug – luna / Jos, cu umbra, ticluită de mers, / omul” etc.

Acestea au fost impresiile criticului Mircea Martin…

Ne-am întors în cameră, cu textele în mână, la fel de nedumeriți, pentru că nu se întâmplase nimic semnificativ, nici n-am fost publicați, nici măcar luna nu se mișcase, emoționată, pe cer sau în foaie, acolo unde o fixasem sub brațul literelor repezite de mașina de scris.

Acum vreo patru ani, am prezentat o carte a soției dumnealui, într-o prestigioasă revistă literară.

În 1987, nu am mai fost singurul premiat; dimpreună cu mine, au mai fost selecționați Cristina Ion și un băiat, căruia nu-i mai rețin numele.

Ne-am întâlnit la Universitate, în ziua plecării, și am luat tustrei un taxi, până la gară. Eram însoțiți de către un utecist, pe nume Dumitru, care bătea în patruzeci de ani, ușor durduliu și îmbrăcat la costum maro (costum cu dungi albe, verticale). Cămașa era galbenă. A stat cu noi în compartiment – acolo l-am și cunoscut. La finalul călătoriei, Dumitru a făcut o remarcă pozitivă, la adresa mea, referitoare la înclinația firii către literatură. I se păruse lui, din atitudinea mea reținută: preferam să mă uit, în liniște, pe geamul cușetei, că sunt meditativ, frământat de versuri…

Spre deosebire de Cristina Ion, o fată cuminte, respectuoasă, bine crescută, cu ochi negri și față albă, pe care nu am mai revăzut-o de atunci, băiatul respectiv (purtător de ochelari, brunet, cu păr drept și negru) era extrem de incisiv, nu mai întâlnisem pe cineva cu un asemenea soi de nesimțire ca a lui. Când am văzut că a mai fost cazat cu mine în cameră, m-am hotărât să-l ignor cât pot de mult, pentru a nu-mi face nervi, în zadar. Totuși, manifesta onestitate: într-o seară, a revenit în cameră să-mi spună să mă duc și eu la discotecă – îi ceruse Cristina.

În tabără, l-am regăsit pe Florin Iaru – nu mai era atât de expansiv, ca anul trecut și nici atât de slim – , pe care l-am întrebat despre Mircea Cărtărescu: „Nu a putut veni. Are un băiețel de un an și a preferat să stea cu el acasă”.

Între scriitorii participanți (în afara lui Florin Iaru, mai sus amintit), se aflau Mircea Martin și Șerban Foarță.

Într-o seară, Valentin Naumescu (era din Vâlcea, azi, este prof. la Cluj-Napoca), un tip cu umor, care scria proză SF, a venit la mine: „Hai să-i arătăm și noi textele lui Mircea Martin, să vedem ce părere are!”. Am ezitat, dar, până la urmă, ne-am dus.

Îngândurat, cu freză pe dreapta, slab și destul de tânăr (cred că avea puțin peste patruzeci de ani), căruia ochelarii îi confereau un aer intelectual, Mircea Martin vorbea puțin.

(Va urma)

În septembrie 1986, după două săptămâni, tabăra de la Victoria s-a încheiat.

Într-o vizită la un pictor local, dintr-un sat transilvănean, am mâncat, pentru prima dată, slană: o bucată de grăsime, ușor prăjită, pusă pe o bucată de pâine coaptă în cuptor de țară. Gustul a fost destul de bun, deși, după cum arăta, nu ai fi pus gura pe slană,

Am mai făcut două vizite, legate într-o singură zi, la casa unuia dintre corifeii Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai, și la o fabrică de sticlă.

Profesorul Armeanu, un tip masiv și brunet, purtător de ochelari cu lentilă aproximativ fumurie, și-a făcut apariția, la plecare… Mă așteptam ca, pe durata taberei, să mă fi susținut și el cu una, alta, dar nicidecum nu s-a întâmplat. Totuși, mi-a propus să ne întoarcem acasă, cu mașina lui, un Citroen de culoare verde.

Citroenul i-a fost adus de soția lui, o doamnă tăcută, îmbrăcată în haine albe, de vară. De asemenea, atunci, l-am cunoscut pe fiul lor, cam de vârsta mea, care intenționa să dea examen la Facultatea de Medicină.

Am făcut un popas în orașul Sibiu. Ei au cumpărat salam și brânză telemea (produse alimentare care nu prea se găseau în alte locuri, fiind specifice orașului Sibiu). Din acea brânză, amestecată cu verdețuri, mi-au dat și mie o porție.

Ulterior, l-am revăzut pe prof. Armeanu, în mai multe rânduri: niciodată nu m-a întrebat nimic, nici dacă mai scriu, nici dacă etc. Doar „Bună ziua!” / „Bună ziua!”. Așa îi era felul, impasibil la evoluția literaturii, deși era profesor de limba română. Am auzit, cu ani în urmă, că a suferit destul de mult, din cauză că ar fi fost demis, înainte de pensie, din funcția de director la un liceu din oraș, tocmai de fiica unuia dintre cei mai buni amici ai lui. Facil impasibil am fost și eu.

În cameră, nimerisem, între alții, cu un băiat, pe nume Soare Claudiu (cred că așa îi era prenumele). Șaten, cu păr cârlionțat, cu dinți ușor de iepuraș, Soare scria o lirică de tip dadaist, oricum, destul de îndrăzneață. Era din Buzău. Am și corespondat, pentru puțin timp, după încheierea taberei.

Acum vreo zece ani, am dat de el pe Google: locuiește în Franța. I-am scris un mesaj pe email. Înainte de toate, l-am întrebat dacă el este acel Soare Claudiu din tabăra de la Victoria, din 1986. Și mi-a răspuns: „Îîî! Îîî!”. Atât ajunsese poetul în devenire, o monosilabă…. Mai puteam conversa ceva cu el? În coada acestui așa-zis răspuns, am regretat că am încercat să-l interpelez, fiindcă nu mai aveam pe cine. Scremutul său lingvistic a fost revelator pentru micimea care e.