Traducerile mele din latină au fost totdeauna foarte aproape de textul original, iar profesorii aveau la îndemână variantele mai libere, actualizate și mă judecau în conformitate cu acestea. Mă și întrebam unde au regăsit ei atâtea cuvinte în acele texte, pentru că, oricât de atent am fost, eu nu le-am văzut. Starea mea era de nedumerire, până acum vreo câțiva ani, când am fost cucerit de rezultatul proprie-mi munci și am inclus, în volumele de lirică, fragmente din operele lui Caesar, Lucretius, Vergilius și Ovidius.

Nu mai dețin traducerile din Tacitus, când am fos zguduit de o pagină în care marele istoric scria despre „unul, Iisus, care spune că este fiul lui Dumnezeu”. M-am oprit și am reluat traducerea și am dat peste aceeași veritate, a existenței lui Iisus, consemnată, sub formă de normalitate, de breaking news, de către un contemporan credibil. Am avut impresia că eu însumi m-am întâlnit cu profetul, atât de clar sunau frazele. Realitatea din pagină era atât de puternică, încât năvălea, peste secole, în camera mea și-mi conferea imboldul de a clama: „Există Iisus!”.

Poate în anul al II-lea de facultate…

Pe coridor, stau într-o bancă, adusă acolo fără scop, și mă uit în Dicționarul italian – român, o raritate pentru acea vreme, pe care l-am cumpărat de la o librărie de țară. Dicționarul este imens și pe filele finale, am scris versuri, precum îmi era obiceiul, mă simțeam mai în largul meu, scăpam de convenții.

Am adus dicționarul să i-l arăt nu mai știu cui.

Nicu Munteanu, colegul meu de grupă, subțire, brunet, pus pe șotii, cântă, pe alt hol, o melodie din repertoriul Mariei Tănase: „Aia iu iu iu iu, Noi diseară frigem puiul”.

Se deschide ușa de la comisie. Iese o colegă, spre care mă îndrept, dimpreună cu alții, și o chestionez: „Ce ți-a picat?”. „George Bacovia!”. „Și cum a fost?”. „A fost bine. Profesorul m-a întrebat care dintre poeții contemporani este cel mai influențat de Bacovia. Nu am știut, dar mi-a spus el: Virgil Mazilescu”.

Revin în bancă, unde-mi lăsasem Dicționarul. Dau să-l scot din sertar, dar nu-l mai găsesc. Mi-a fost furat. Mă înfurii și mă adresez colegilor din preajmă, care nu sunt nici mulți (eram, cred, mai puțin de șaizeci – în tot anul). Înainte de a mă fi dus să-mi interoghez colega, așa cum se face la examene, am făcut un calcul, anume că nu voi sta mult și, dintre cei care se învârteau pe acolo, nu l-aș fi văzut pe niciunul în stare să mă fure, din educația pe care le-o bănuiam.

Până una – alta, îmi vine rândul la răspuns. Biletul pe care-l extrag este despre… Bacovia, unul dintre poeții mei preferați: „Ce poet contemporan îi descinde lui Bacovia?”. Întrebarea îmi este cunoscută și dau răspunsul pe loc, dezinvolt; de curând, cumpărasem Versuri de Virgil Mazilescu și le citisem cu încântare; era o Antologie, care conținea și poemele din volumul Va fi liniște, va fi seară… Profesorul mă apreciază pentru răspunsul corect: la acea dată, foarte puțini auziseră despre acest poet, originar din Corabia.

---

Cu examenul am rezolvat, exact așa cum mi-am propus, dar cum rămâne cu Dicționarul? A doua zi, pentru a-mi estompa părerea de rău că nu-l mai dețin, am luat librăriile la rând și am cumpărat altă ediție, în două volume mărunte, cu litere mici, abia lizibile, dar cu imagine modernă pe copertă.

Astăzi, îmi dau seama că, probabil, Dicționarul mi-a fost luat de către cel care mi-l ceruse să-l răsfoiască, însă, ca în alte situații, în care am avut încredere în oameni, nu-mi mai aduc aminte cine a fost.

Astfel, versurile acelea, scrise pe filele finale, mari și albe, s-au înstrăinat de mine, au zburat ca păsările, toamna, înspre ce zări? Fiorul liric zace zăgăzuit în Dicționar, pe un raft de bibliotecă, o parte a firii mele a fost exilată pe un tărâm total neglijat.

2.VII.2001, Câmpina,

Anterior manifestării propriu-zise, nimeresc pe lângă standul cu programe tipărite (pliante). Două tinere sunt interesate să obțină câte un program. Le ofer. După ce îmi mulțumesc, își aruncă ochii pe listă.

„Care titlu vi se pare cel mai interesant?” – le întreb, din curiozitate.

Se uită cu atenție și, după câteva secunde, una dintre ele declară: Potențiale paralele de…

„Eu sunt!” – le confirm.

H.D., alt amic:

„Dar al doilea cel mai interesant titlu – pe care-l considerați?”.

Tinerele intră în joc:

„Breșe ale eternității de…”.

„Eu sunt!” – sare în sus de bucurie acel amic.

„Mai avem un prieten, care nu este de față, se află pe undeva, mai încolo. Figurează și el pe listă. Ne-ați putea spune care al treilea articol vi se pare cel mai interesant?”.

„C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”.

Atunci, am tăcut, pentru o clipă, total surprinși:

„El este prietenul nostru”.

Pe afiș, erau trecute peste douăzeci de titluri și de nume.

Acesta a fost cam singurul moment inedit pe care l-am trăit la Castelul Iulia Hasdeu. În rest, lumina zilei era limpede ca mintea lui Goethe.

Anul 2000…

În trenul spre Câmpina, își face apariția un călugăr imens și destul de vocal: „Da, frate Achime, ajung joi la Timișoara”. După convorbire, își agață telefonul mobil, mare cât o cărămidă, de centura care-i strânge dulama și își continuă drumul pe culoar. Aflând la ce mănăstire slujește, Ioan Anastasia, care stă pe banchetă, lângă mine, adaugă: „Potcapul părintelui Ghermănuță mai există?”.

---

În această zi de 1 iulie, impresia mea este că am urcat din iad, într-un paradis climateric. La Câmpina, a doua zi dimineața, este atât de răcoare, încât angajații muzeului vin îmbrăcați în pulovere.

În oraș, figurează afișe cu manifestarea Zilele Iuliilor. Dezlipesc unul de pe un stâlp și-l iau cu mine.

Comunicarea mea, tradusă în limba franceză, este despre Sărbătoarea teiului. După expunere, un bărbat din public mă întreabă ce elemente de continuitate sau arhaice mai păstrează festivalul în contemporaneitate, precum amintisem în text. Din spate, Ion îmi țoptește: „Jocurile copiilor!”.

În primul rând, reiau dialogul, la festival se merge în căruțe și chiar pe jos. În al doilea rând, copiii aleargă, la fel ca totdeauna, după jucării, vată pe băț și după înghețată. De asemenea, horele sunt aceleași ca în vechime.

La final, suntem invitați la o expoziție de pictură.

În castelul Iulia Hasdeu, nu am resimțit nicio energie suplimentară.

Datorită lui Ioan Anastasia, am cunoscut-o pe inimoasa Jenica Tabacu: vreme de mai bine de un deceniu, am făcut parte dintre invitații ei „de suflet” și ne-am înfățișat, mereu, cu drag și dornici să impresionăm auditorii cu studii inedite.

---

Acasă, am căutat, plin de fervoare, potcapul părintelui Ghermănuță în cartea Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, carte pe care încercasem s-o citesc în clasa a VIII-a, dar mirifică mi-a părut abia atunci, în anul 2000, când paginile ei îmi transmiteau răcoare în văpaia verii.

Ultima convorbire cu Ioan Anastasia a fost telefonică. M-a sunat, într-o zi de duminică, în ianuarie, 2009:

„Boierule, mi-a zis, aștept să treci pe la mine, pe la birou”.

Am hotărât să-l vizitez miercuri, dar, deși m-am învârtit cu mașina de două ori, pe străzile conexe Arhivelor, tot nu am găsit loc de parcare. Fusese internat cu o săptămână înainte, din cauza problemelor pe care le avea cu inima. Descoperise că mai suferea și de diabet. După ce a revenit de la spital, ne-am mai întâlnit. Îmi povestea că visase ceva legat de moarte, dar nu-i era teamă; mi-a citit și o poezie pe care o scrisese pentru o doamnă doctor, care l-a tratat impecabil.

Joi, am primit apel de la el. Am deschis telefonul. Am auzit vocea Andradei, fiica lui frumoasă și talentată în domeniul artelor plastice. Am presimțit că s-a întâmplat o tragedie:

„Tata a decedat. Sunteți primul, dintre prietenii lui, pe care l-am anunțat”.

Ulterior, am sunat și eu pe alți amici scriitori (pentru a le da trista veste), dintre care unul a venit la mine, să bem o cafea, și l-am întrebat:

„Ce se întâmplă, oare, cu sufletul lui Ion?”.

„E vai și amar de el! Știa că este cineva și, peste câteva secunde, se trezește în lumea de apoi, unde nu mai contează cum îl cheamă sau identitatea lui spirituală de pe pământ. Acum, trece prin vămi. Să umpli un pahar de apă și să-l lași pe masă”.

„Crezi în superstiția aceasta, că va bea apă, noaptea?”.

„A murit bunicul meu, a început să-și susțină ideea amicul respectiv. Și, la miezul nopții, l-am auzit, fizic, sorbind apa din pahar. Sub ochii mei, s-a golit paharul. Nu am puterea să-ți mai spun cum faptul a continuat”.

---

---

După moartea lui Ion, i-am recitit toate cărțile (mi le oferise pe toate cu autograf), descoperind ce poet bun a fost. Din păcate, nu-l mai puteam regăsi nicăieri pe omul minunat care fusese, pentru a-i afirma răspicat părerea: „Ești mare, Ion!”.

P.S.

Ioan Anastasia era pasionat, între altele, de spiritism. Într-o zi, mi-a citit din foile cercului de spiritism, condus, până în anii șaizeci, de savantul C. D. Fortunescu. Membrii cercului, care au prevăzut căderea comunismului în aproximativ cincizeci de ani, ar fi luat legătura cu spiritele lui Eminescu, Burebista, Mihai Viteazul, ar fi comunicat, după cum îmi lectura Ion, până și cu Dumnezeu.

Început de toamnă, poate anul 2005.

Ioan Anastasia, unul dintre cei mai dăruiți inspectori de la Arhivele Naționale, mă roagă să facem un drum până la Turburea, în satul lui. Trebuia să-și vadă mama.

Robust, cu ochii albaștri, păr des, pieptănat cu freză pe dreapta, dornic să-și exprime emoțiile în lirică, Ioan Anastasia a fost un personaj complex, sincer și capabil să-și recunoască tarele, atunci când era cazul. Despre umflătura de la ceafă mărturisea: de la arma pe care o căram în spate, în armată.

În mașina mea, Matiz albastru indigou, Ioan începe să-mi fie ghid.

Pe un drum șerpuit, înainte de Filiași: „Locul se numea Valea Rea. Și în stânga și în dreapta, erau numai păduri. Veneau negustorii din Transilvania și hoții de codru le țineau calea aici, lăsându-i în pielea goală. Negustorii au luat măsuri: sub coviltirul căruțelor, stăteau înarmați. Hoții dădeau năvală și se trezeau ei înșiși cu pistoalele negustorilor în piept. Pistoale contra pistoale. Se neutralizau reciproc”.

Trecem prin Țânțăreni: „În stânga, acolo, și-a făcut tabăra Tudor Vladimirescu”. Mă uit și observ un platou întins, în mijlocul căruia tronează un monument comemorativ.

Într-o curbă: „Aceasta este casa lui Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu și inventatorul stiloului. Niciodată nu a vorbit despre Tudor, oricât de mult i s-a cerut”. O casă impunătoare, vopsită în albastru, cu ferestre mici. Gândul meu încearcă s-o configureze pe dinăuntru, la modul fictiv.

În dreapta, observăm o colină: „Este un depozit secret”.

Peste calea ferată. „În stație, aici, a coborât Eminescu din tren, când a stat, vreme de o lună, la boierul Florescu și a tradus din documentele Hurmuzachi. Am citit niște mărturii ale celor care l-au cunoscut. Spuneau că stătea în foișor, iar seara, se plimba cu lăutarii după el, pe malul lacului, plătindu-i din banii pe care-i primise pentru munca de traducere (în monede de aur). Pe drumul care se duce încolo, a venit, pe la 1914, băiatul boierului cu mașina, pe timp de noapte. Țăranii, văzând farurile aprinse, au crezut că este un mosntru și au luat-o la fugă”.

Acasă, la Ion, s-au strâns să-l întâlnească mai mulți vecini. Mama lui, o femeie măruntă și în vârstă, muncea și ea prin curte.

La întoarcere, am oprit la Răcari, la o terasă. Am comandat mici: „Vezi ceasul meu? Este englezesc. Ți-l voi oferi ție” – m-a asigurat, plin de recunoștină, pentru gestul pe care-l făcusem, de a-l fi dus cu mașina. „Mai aveam cunoștințe, a continuat, dar nu aveam ce vorbi cu ele. De aceea, am insistat să mă însoțești”. „Ion, nu-mi trebuie ceasul tău. Am telefon”. „Scoți telefonul din buzunar și verifici ora, pe când, altfel, doar întorci mâna și ai și observat cât e ceasul”. Era un argument interesant. Din păcate, Ion avea să moară, în mod neașteptat, iar despre soarta ceasului argintiu, cu brățară metalică, nu mai știu nimic.

---

Soarele acelei zile blânde a dispărut, amicul îmi zace, demult, sub pământ, dar amintirea mai multor scene cu el este vie, ca primăvara de afară.

Unul dintre bunii mei prieteni, Ioan Anastasia, dispărut dintre noi, în 2009, mi-a povestit următoarea întâmplare, petrecută într-un sat de pe lângă Filiași.

Prin anii șaizeci, murise Marin Bâtacu și era dus la groapă, într-un car tras de boi… La un moment dat, „Mortul” s-a ridicat din sicriu. Lumea din alaiul funerar, în frunte cu preotul, a rupt-o la fugă, te miri pe unde. Marin Bâtacu, derutat și el de cele pe care le vedea, s-a îndreptat înspre bodega din apropiere. Cârciumarul, fiindcă avea un picior de lemn și nu putea să se ascundă sau să fugă, precum au procedat clienții, a rămas la tejghea. Observând că „mortul” vorbește în pace și nu este agresiv, mușterii au ieșit de sub mese:

„Nea Marine, ce pățiși?”.

„Ce să pățesc? Au venit doi la mine: unul m-a luat de un braț, altul de celălalt braț și m-au dus la un bărbat chel, care, uitându-se în catastif, m-a întrebat cum mă cheamă. După ce i-am spus, s-a adresat celor doi: L-ați greșit. Pe Ilie Cismaru trebuia să-l aduceți!”.

Între cei care l-au chestionat pe Marin Bâtacu, se afla și cel nominalizat. Cu toții au râs. Seara, Ilie Cismaru a murit. Marin Bâtacu a mai trăit, deși era bătrân, încă vreo cincisprezece ani: într-un an, era cât pe ce să fie condamnat, din cauză că furase câteva dale de la dig.

Ioan Anastasia, care bănuia că bărbatul chel ar fi fost Sf. Petru, a reluat povestea mai târziu, la Câmpina, în prezența Jenicăi Tabacu.

Când Ioan Anastasia a decedat, Jenica m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat cu Ion. Acum doi ani, când, în preajma Crăciunului, la toate posturile de televiziune, s-a anunțat moartea Jenicăi, eu nu am mai avut pe cine întreba despre tragedie, fiindcă, mi-am dat seama, alții mai apropiați decât ei, în context, eu nu aveam. S-au dus amândoi ca enigmele.

„Scânteia tineretului”, organ de presă al…, la care toți eram abonați, nu de bunăvoie.

În clasa a XI-a, eram de serviciu pe clasă, împreună cu Laurențiu, colegul meu de bancă (doi băieți, într-o clasă cu 34 de fete). Înalt, slab, cu ochelari, Laurențiu era nedezilipit de mine. Dacă vedea că nu sunt la școală, pleca și el acasă.

Cum discutam diverse, a venit responsabilul cu nu știu ce și ne-a adus un maldăr de ziare. Ghiduș, precum era, mereu râzând din orice, Laurențiu s-a gândit să le arunce în sobă. Le-a luat, în ciuda protestului meu, cu mâna dreaptă: „Dă-le dracu!” și le-a făcut loc, peste țeava de gaz. Clasele erau încălzite modern, prin calorifere. Sobele figurau ca mobilier, erau acolo încă de la înființarea Colegiului.

A doua zi, anchetă de la UTC: „Cine a aruncat ziarele în sobă?”. Gestul era interpretat drept sabotaj la adresa politicii unicului partid călăuzitor. Nu am recunoscut și ancheta a încetat.

Aveam și o dirigintă, care semăna lui Laurențiu, de credeai că este maică-sa: deși apropiată ca vârstă de noi, era uscată sufletește și lipsită de empatie. Cândva, o apreciasem pentru lectura cărții Balanța de Ion Băieșu. Pe cât de insipidă în rest, pe atât de incisivă devenea în momentele de oarece dispută. De exemplu, ne trăgea la răspundere, pentru că nu ne făceam norma la practică agricolă. Unei colege intenționa să-i scadă media la purtare. Întrebată despre normă, colega i-a răspuns: „Între o roșie și altă roșie, strecuram o discuție, fie de mai mică, fie de mai mare durată”. Motivația aceasta, care mie mi s-a părut spirituală, a scos-o din minți pe doamnă.

---

În ceea ce-l privește pe Laurențiu, trebuia să mă aștept că face o boacănă. Deși băiat de preot, pe mine m-a mințit, vreme de un an, că taică-său lucrează muncitor în fabrică. Am aflat adevărul de la foștii lui colegi de la mecanică, profil pe care-l urmase până într-a XI-a, pe care i-am contrazis. Când i-am spus despre „inepția” auzită, a recunoscut că aveau dreptate: „făceau glume pe seama profesiei tatei și de aceea, ți-am ascuns, de la traumă”. Am rămas fără cuvinte…

Ziarele nu au ars, în schimb, anii noștri s-au dus ca fumul.

În liceu, îmi propusesem să citesc toată literatura română. Am început cu letopisețele cronicarilor.

Stăteam în bibliotecă, până când se termina programul. Doamnele ar fi vrut să plece mai devreme, dar le încurcam. Șușoteau între ele, însă nu-mi dădeam seama că își exprimau nemulțumirea față de perseverența mea, de a fi terminat de citit, în acea zi, cartea pe care o deschideam.

Impresiile rămase, de la acele lecturi, nu au fost dintre cele mai puternice. Nici Heliade Rădulescu nu-mi părea un munte, cum l-a surprins Eminescu în Epigonii, dar nu mă lăsam, căutam nestematele, altfel G. Călinescu de ce ar fi scris despre operele lor în Istoria literaturii…? Însuși regretatul meu amic, Ioan Anastasia, într-o discuție veche, mi-a spus că, dacă nu ar fi apărut Eminescu, Ion Heliade Rădulescu ar fi fost poetul nostru cel mai reprezentativ, prin „problemele pe care le-a ridicat în poezia lui”.

Cumva, mi-a părut rău că mi-am pierdut vremea cu perioada veche a literaturii noastre, abia acum șase ani, când, la suținerea doctoratului, la Academie, un cercetător, care l-a cunoscut pe G. Călinescu, a relatat o secvență în care marele critic și istoric literar a mărturisit că nu a citit toate operele pe care le-a prezentat în Istoria lui, apelând la alte arme, care i-au stat la îndemână, intuiția și talentul.

Mult mai câștigat am devenit în clasa a XI-a, când, liberat de grija treptei a doua, m-am lansat, ca racheta, în cunoașterea literaturii universale, a acelor opere care au fost răsplătite cu premiul Nobel: le și cumpăram, dacă le mai găseam prin librăriile austere, pentru a le așeza în biblioteca mea. Și astăzi, am acest obicei, de a vâna cărțile recunoscute pe plan mondial.

Avântul de a-mi fi lărgit orizontul se lovea de altă grijă, a examenelor care urmau… Probabil angoasa (rezultată din avântul de a mă forma și treptele pe care le aveam de urcat) a fost sursa unui fior nou în lirica mea.

Într-a noua, am avut la fizică, o profesoară excesiv de severă. Când intra în clasă, numai respiraţia fetelor se auzea. Profesoara avea un obicei: ne dicta o problemă. Dacă elevul de la tablă n-o rezolva, ne scotea, pe rând, pe toţi, până găseam soluţia. De cele mai multe ori, ne apucau orele viitoare şi noi tot n-o efectuam. De fapt, dacă n-o rezolvam în prima oră, la următoarea, mergeam mai departe cu materia.

Eram relaxat. Nu bănuiam să mă apuce rândul. Ştiam că unele fete vor da treapta a doua la real şi acordau atenţie fizicii. De data aceasta, problema le destabilizase şi pe ele. Începusem să mă tem de prestaţia mea la tablă.

Citisem mult din teoriile la modă, precum călătoria în timp. Aveam lecturi din Daniken, Dan Apostol, Florin Gheorghiţă, Dan D. Farcaş, Doru Davidovici ş.a. Nu conta însă, pentru că, dacă nu reproduceai la ascultare teoriile din caiet, nu era bine. Mai mult, când le reproduceai, nu era bine nici atunci: trebuia să gândeşti. Până s-o înţelegem pe doamna Budan, am terminat liceul.

Înainte de a ieşi eu, l-a strigat cu apelativul „domnul Mladin Decebal“, pe colegul meu, care cum a ieşit, aşa s-a întors: cu zâmbetul pe buze; scăpase. M-am gândit între timp: „Îmi va zice domnul …!“. Nu mi-am terminat bine gândul, că, într-adevăr, aşa m-a apelat.

La tablă, mă uitam de foarte aproape în suprafaţa neagră de sticlă. Luasem poziţie de luptă, aşa după cum ştiam că-i place profesoarei: în mâna dreaptă, ridicată şi gata să scrie dacă îi dictează capul, ţineam creta; în stânga, strâns şi uşor umezit, trebuia să-l fi şi udat înainte, dacă era nevoie, să nu vină spre catedră praf de cretă, buretele. M-am uitat puţin la cifrele de pe tablă, după cum observasem că făcuseră toţi. Eu m-am încruntat mai mult, să par mai concentrat.

După scurt timp, profesoara mi-a dat ordinul: „Şterge, dragă, şi tu cârnatul acela!“. Cârnatul era un calcul mai lung şi prost. L-am şters. M-a poftit la loc. Am vrut să pun creta pe catedră, profesoara stătea într-o bancă, pe rândul de la mijloc, dar creta mi-a alunecat sub catedră. M-am aplecat după cretă şi sub catedră m-a apucat râsul. Deschisesem gura şi râdeam surd.

Am stat ceva timp, până mi-am dat seama că n-am încotro şi că trebuie să ies. Am ieşit. Eram destul de crispat. Păream supărat că nu am rezolvat problema. Mergeam încet. M-am uitat, pe sub sprâncene, la colegele mele, care, în sfârşit, ridicaseră capul din caiete. Am vrut să tuşesc, pentru a masca starea de relaxare pe care o căpătasem cu fiecare pas al depărtării de tablă, dar am lansat un hohot sonor de râs. După mine, toţi au început să râdă, fără să se mai poată opri. Profesoara s-a ridicat şi a venit la mine; între timp, iar se lăsase tăcerea. Nenorocirea picura din sunetul paşilor ei. Totuşi, nu m-a întrebat nimic, doar pe colegul meu: „De ce râzi?“. Decebal a răspuns, gesticulând şi arătând cu degetul spre mine: „El a râs, nu eu“, deşi, în timp ce motiva, râdea cu gura până la urechi.