Chipurile din copilărie,
care s-au răsfrânt în oglinda mobilei, 
unde sunt?
S-au topit toate în cel de acum? 
De ce un chip juvenil 
nu l-a întrezărit, niciodată, pe cel de astăzi?

Este o linie timpul, 
care face puncte din oameni...

Venită din spațiu, 
ploaia ajunge să cunoască pământul,
mai bine decât noi,
coborând la rădăcinile pomilor 
și mai în adânc, aproape de miezul roșu,
ca al mărului din ram - 
așa îl comparăm noi, 
fiindcă  nu am văzut adâncul planetei,
decât prin impulsul de la aparate, 
pe când ploaia observă tot, 
cu miile-i de ochi.  

În temple, ard focuri sacre,
pentru a luci pământul mai mult decât alte planete, 
în hăul cosmosului. 
Despre aceste fapte, 
nu știe, 
tolănit la soare, lângă izvor, 
tânărul, așteptând, cu dor în suflet, 
pe cea mai dragă fată din sat -
iat-o! ca Ana din baladă aleargă la întâlnire, 
fără a ține cont că ei însăși i-au pierit 
atâtea clipe din viață, 
pe cât i-au trebuit să îmbrace ia 
și să caute cofa în pridvor. 
Focul este mare și în inima ei, 
o usucă pe dinăuntru. O gură de apă 
o ține în formă, 
la câte flăcăul îi va cânta din fluier,
cu ardoare. 

(Va urma)
  

Noaptea este senină 
ca oala spălată de femei, 
la pârâu. 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez eu pe mine însumi,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
dar, acum, suite în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.
Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.

Câinele credincios îmi încălzește spatele. 
Îi azvârl, din priviri,  
un os de lumină, 
pe care l-am luat, 
prin oglindire, 
dintr-o constelație. 
O, dacă aș putea urmări drumul vremii, 
i-aș afla izvorul, 
de unde m-aș adăpa, 
mereu, 
cu ani!

Noaptea este senină 
ca oala spălată de femei, 
la pârâu. 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez eu pe mine însumi,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
dar, acum, suite în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.
Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Uite așa mă prefac pe mine trăirile, 
dintr-un colos ce sunt pe străzile Atenei, 
cu lampa aprinsă, 
într-o agitată minge de golf. 
Secundele mă aruncă 
într-o gaură adâncă, 
de unde nu mai văd niciun glob.
O, dacă le-aș putea urmări, 
aș afla mușuroiul vremii,
din al cărui ecou, 
m-aș tot hrăni, 
ca un furnicar,
mereu, cu ani!

Aranjându-și pălăria pe cap, 
țăranul se duce spre cal: 
îi pune hamul, 
să iasă la câmp,
pentru semănat...
Parfumul boabelor de porumb 
iese din săcui, 
precum cobra, din coșul dresorului. 

Femeia nu-și găsește opincile prin casă. 
-Uite-le aici, sub pom! îi strigă el 
cu of de supărare, 
dar și de șagă, 
totodată. 
-Cum ajung să mă încalț? 
-Parcurgi anii copilăriei 
din nou, 
să înveți să faci nodurile... Pe sârmă!
Cine mai este ca tine! O acrobată 
am și eu în bătătură. 
-Dar în spate nu mă sui? 
(nu se lasă de întrebat femeia din prispă). 

Ascultător, 
deși țanțoș, 
țăranul își ia în spinare consoarta
și o duce la opinci, 
precum valul ajunge la mal, 
alunecând pe spinarea peștilor. 

-Văleu! se deșteaptă ea, 
abia la destinație. 
Dar, om ce ești, 
nu puteai să mi le aduci la scară? 
Ți-ai omorât spinarea... 
-Cu o povară! 
Calul dă si el din cap, a aprobare, 
dar înțelesese mesajul invers, 
că el, bărbatul, ar fi prea greu.
-La câmp, îmi vei reproșa, toată ziua,
că ești obosit din culpa mea (adaugă femeia, 
prefăcându-se a fi rea). 
-M-oi descurca
și de data aceasta,  
singur - conchide țăranul cu vocea-i masculină
și o dă jos din cârcă. 

Femeia rămase acasă la somn -
îi va duce, mai târziu, 
bidonul de apă. 
Rămase la somn?
S-o creadă ea! 
Bărbatul o smulge din reveria lenei 
ca pe floare și o așază în căruță,
pe băncuță, lângă sine 
și-i dă bice bidiviului pur-sânge. 
 

Constantin Cubleșan, unul „dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani” – după cum îl consideră Gheorghe Glodeanu – , a publicat mai multe cărți „în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene” (Iulian Boldea): Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescologi clujeni, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu etc. În cea mai recentă lucrare, intitulată Repere critice eminesciene (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 288 p.), Constantin Cubleșan selecționează și pune în discuție cele mai relevante studii recente despre opera lui Eminescu.

Proiectată în mai multe secțiuni, cartea urmărește: Biografia. Contribuții documentare, Opera. Coordonate ideatice, În ediții, În context universal, Stilul și limba, Interceptări didactice, Caleidoscop. Astfel, în primul capitol, este pus în lumină demersul preotului Cezar Onesim, de a demonstra „originile bucovinene ale familiei Eminovici, pe baza documentelor ecleziastice” și a cărui concluzie ar fi: „Neamul Eminovicilor are origini în aceste sate din Călinești, Cuparencu – Șerbăuți”. Evocând momente delicate din viața lui Eminescu, precum acela din vara anului 1883, când poetul a avut prima criză nervoasă, Constantin Cubleșan impută lui Laurian Stănchescu, autorul volumului Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit, tendința de a transforma mitul lui Eminescu într-un „serial polițienesc speculativ obscur”; în schimb, socotește „utile” contribuțiile lui Călin L. Cernăianu în rescrierea biografiei lui Eminescu, iar analiza celor mai importante poezii, pe care Elena Dan o realizează, din perspectivă esoterică (în cartea Nențeles rămas-a gândul. Adevăruri absolute în poezia lui Eminescu), o socotește de bun augur. În acest prim capitol, mai sunt recenzate cărțile: Eminescu – Ipotești și prima iubire de Valentin Coșereanu, respectiv Eminescu – gazetarul incomod de Dan Șalapa.

În capitolul secund, sunt semnalate și comentate lucrările despre coordonatele operei eminesciene, lucrări semnate, între alții, de către Puiu Ioniță (Poetic și divin), Felix Nicolau (Analiza morfologică: demon, titan, geniu), Carmina Mimi Cojocaru (Cercetare antropogonică), Ștefan Munteanu (Istoricul comentariilor filosofice), Radu Cernătescu (O dimensiune speculativă) Eugen Simion (Eminescu – prozatorul), Doru Scărlătescu (Eminescologia ca știință), Nicolae Manolescu (în Istoria critică a literaturii române), Mihai Cimpoi (Compendiu al receptării critice – Luceafărul). Despre studiul celui din urmă, Constantin Cubleșan scrie: „Demonstrația lui Mihai Cimpoi are ca mobil tocmai intenția ulterioară a lui Eminescu de a reface finalul poemului (Luceafărul, n.n.) a la Giordano Bruno”.

Deosebit de interesante sunt noile ediții eminesciene, pe care Constantin Cubleșan le are în atenție. Astfel, comentează în mod pertinent, cu evidențierea plusurilor, dar și a minusurilor, edițiile întocmite de Theodor Codreanu (O sută și una de poezii), Dan Grădinaru (Eminescu – poezii exuberante) și Valentin Coșereanu (Poezii. O nouă ediție academică).  

Una dintre intențiile majore ale lui Constantin Cubleșan este aceea de a aplatiza impresia că Eminescu este un poet al secolului al XIX-lea, iar despre cei care susțin acest fapt, minimalizându-i opera, afirmă ferm că „se află într-o mare eroare, pentru că el (Eminescu, n.n.) a marcat dintr-un bun început poezia românească și pentru totdeauna”. Drept dovadă ar fi ecourile pe care lirica eminesciană le are, în continuare, pe plan universal, asupra cărora se referă noii exegeți (antologatori) în lucrările prezentate în capitolul al III-lea, În context universal: Ioan Iacob (Arc poetic transatlantic) Geo Vasile (Eminescu într-o versiune italiană) și Teodora Elena Weinberger (Eminescu – Shakespeare: similitudini identitare, afective și intelective). În definirea unei lirici de substanță, un rol important (sine qua non) îl dețin Stilul și limba – acesta este și titlul următorului capitol, în care este tratată lucrarea colectivă O nouă lectură din sonete,coordonată de Florica Gh. Ceapoiu, precum și cea semnată de Dan Grădinaru, Cercetări stilistice.

În secțiunea Interpretări didactice, figurează lucrările următoare: Lecturi de popularizare de Mircea Manta, Eminescu – poem cu poem de Alex. Ștefănescu, Sonetul eminescian de Paula Daniela Epurianu, Reflecții eminesciene de Nuțu Roșca, Eminescu „Strajă de neam și crainic al dreptului nostru de viață” de Alexandru Lascarov Moldovanu, Eminescu – receptare critică de Săluc Harvat și Eminescu pentru elevi de Gabriela Gîrmacea.

Ultimul capitol, denumit Caleidoscop, conține patru titluri: Senzaționalul ca istorie? de Miron Manega, Jurnalul facsimilării caietelor manuscris de Valentin Coșereanu, Eminescu savantul de Liviu Petrina, Laura Sigarteu Petrina și Manuscrisele Mihai Eminescu de Gheorghe Jurma, Erwin Josef Țigla.   

În mare, acestea ar fi reperele critice eminesciene remarcate de Constantin Cubleșan, într-un demers lăudabil și bine dus la final, de menținere, în atenția publicului, a ceea ce înseamnă Eminescu astăzi.  

Constantin Cubleșan, unul „dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani” – după cum îl consideră Gheorghe Glodeanu – , a publicat mai multe cărți „în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene” (Iulian Boldea): Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescologi clujeni, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu etc. În cea mai recentă lucrare, intitulată Repere critice eminesciene (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 288 p.), Constantin Cubleșan selecționează și pune în discuție cele mai relevante studii recente despre opera lui Eminescu.

Proiectată în mai multe secțiuni, cartea urmărește: Biografia. Contribuții documentare, Opera. Coordonate ideatice, În ediții, În context universal, Stilul și limba, Interceptări didactice, Caleidoscop. Astfel, în primul capitol, este pus în lumină demersul preotului Cezar Onesim, de a demonstra „originile bucovinene ale familiei Eminovici, pe baza documentelor ecleziastice” și a cărui concluzie ar fi: „Neamul Eminovicilor are origini în aceste sate din Călinești, Cuparencu – Șerbăuți”. Evocând momente delicate din viața lui Eminescu, precum acela din vara anului 1883, când poetul a avut prima criză nervoasă, Constantin Cubleșan impută lui Laurian Stănchescu, autorul cărții Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit, tendința de a transforma mitul lui Eminescu într-un „serial polițienesc speculativ obscur”; în schimb, socotește „utile” contribuțiile lui Călin L. Cernăianu în rescrierea biografiei lui Eminescu, iar analiza celor mai importante poezii, pe care Elena Dan o realizează, din perspectivă esoterică (în cartea Nențeles rămas-a gândul. Adevăruri absolute în poezia lui Eminescu), o consideră de bun augur. În acest prim capitol, mai sunt recenzate cărțile: Eminescu – Ipotești și prima iubire de Valentin Coșereanu, respectiv Eminescu – gazetarul incomod de Dan Șalapa.

În capitolul secund, sunt semnalate și comentate lucrările despre coordonatele operei eminesciene, lucrări semnate, între alții, de către Puiu Ioniță (Poetic și divin), Felix Nicolau (Analiza morfologică: demon, titan, geniu), Carmina Mimi Cojocaru (Cercetare antropogonică), Ștefan Munteanu (Istoricul comentariilor filosofice), Radu Cernătescu (O dimensiune speculativă) Eugen Simion (Eminescu – prozatorul), Doru Scărlătescu (Eminescologia ca știință), Nicolae Manolescu (în Istoria critică a literaturii române), Mihai Cimpoi (Compendiu al receptării critice – Luceafărul). Despre studiul celui din urmă, Constantin Cubleșan scrie: „Demonstrația lui Mihai Cimpoi are ca mobil tocmai intenția ulterioară a lui Eminescu de a reface finalul poemului (Luceafărul, n.n.) a la Giordano Bruno”.

Deosebit de interesante sunt noile ediții eminesciene, pe care Constantin Cubleșan le are în atenție. Astfel, comentează în mod pertinent, cu evidențierea plusurilor, dar și a minusurilor, edițiile întocmite de Theodor Codreanu (O sută și una de poezii), Dan Grădinaru (Eminescu – poezii exuberante) și Valentin Coșereanu (Poezii. O nouă ediție academică).  

Una dintre intențiile majore ale lui Constantin Cubleșan este aceea de a aplatiza impresia că Eminescu este un poet al secolului al XIX-lea, iar despre cei care susțin acest fapt, minimalizându-i opera, afirmă ferm că „se află într-o mare eroare, pentru că el (Eminescu, n.n.) a marcat dintr-un bun început poezia românească și pentru totdeauna”. Drept dovadă ar fi ecourile pe care lirica eminesciană le are, în continuare, pe plan universal, asupra cărora se referă noii exegeți (antologatori) în lucrările prezentate în capitolul al III-lea, În context universal: Ioan Iacob (Arc poetic transatlantic) Geo Vasile (Eminescu într-o versiune italiană) și Teodora Elena Weinberger (Eminescu – Shakespeare: similitudini identitare, afective și intelective). În definirea unei lirici de substanță, un rol important (sine qua non) îl dețin Stilul și limba – acesta este și titlul următorului capitol, în care este tratată lucrarea colectivă (O nouă lectură din sonete),coordonată de Florica Gh. Ceapoiu, precum și cea semnată de Dan Grădinaru, Cercetări stilistice.

În viziunea lui Constantin Cubleșan, în secțiunea se înscriu lucrările următoare:

(Va urma)

Constantin Cubleșan, unul „dintre cei mai prolifici scriitori români contemporani” – după cum îl consideră Gheorghe Glodeanu – , a publicat mai multe cărți „în care sunt fixate avatarurile receptării operei eminesciene” (Iulian Boldea): Eminescu în conștiința criticii, Eminescu în perspectivă critică, Eminescu în orizontul criticii, Eminescu în oglinzile criticii, Eminescu în universalitate, Eminescu în reprezentări critice, Eminescologi clujeni, Mihai Eminescu. Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu etc. În cea mai recentă lucrare, intitulată Repere critice eminesciene (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, 288 p.), Constantin Cubleșan selecționează și pune în discuție cele mai relevante studii recente despre Eminescu.

Proiectată în mai multe secțiuni, cartea urmărește: Biografia. Contribuții documentare, Opera. Coordonate ideatice, În ediții, În context universal, Stilul și limba, Interceptări didactice, Caleidoscop. Astfel, în primul capitol, Constantin Cubleșan pune în lumină demersul preotului Cezar Onesim, de a demonstra „originile bucovinene ale familiei Eminovici, pe baza documentelor ecleziastice” și a cărui concluzie ar fi: „Neamul Eminovicilor are origini în aceste sate din Călinești, Cuparencu – Șerbăuți”. Evocând momente delicate din viața lui Eminescu, precum acela din vara anului 1883, când poetul a avut prima criză nervoasă, Constantin Cubleșan impută lui Laurian Stănchescu, autorul cărții Mihai Eminescu – un Dumnezeu rănit, tendința de a transforma mitul lui Eminescu într-un „serial polițienesc speculativ obscur”; în schimb, socotește „utile” contribuțiile lui Călin L. Cernăianu în rescrierea biografiei lui Eminescu, iar analiza celor mai importante poezii, pe care Elena Dan o realizează, din perspectivă esoterică (în cartea Nențeles rămas-a gândul. Adevăruri absolute în poezia lui Eminescu), o consideră de bun augur. În acest prim capitol, mai sunt recenzate cărțile: Eminescu – Ipotești și prima iubire de Valentin Coșereanu, respectiv Eminescu – gazetarul incomod de Dan Șalapa.

În capitolul secund, consacrat coordonatelor operei eminesciene, Constantin Cubleșan semnalează și comentează lucrările, semnate, între alții, de către Puiu Ioniță (

(Va urma)

La editura Scrisul Românesc, în colecţia Epica, Mircea Pospai a publicat romanul Casa din altă viaţă, ediţia a doua. Esenţele de la care se elaborează cartea, sunt profunde. Ne dăm seama din motoul religios: „Îndoiala şi speranţa au existat dintotdeauna. Niciodată însă nu este posibilă coexistenţa lor“.Autorul inventează două lumi diferite, dar autentice: una contemporană, pe un plai elen, alta livrescă. Mircea Pospai are înclinaţia prospecţiei vizuale care aduce în fraze, detaliul filosofic. Plăcerea călătoriei este evidentă, precum şi preferinţa pentru mijlocul de transport, corabia.

Impresia de puternică tradiţie, proprie Greciei actuale, este asigurată de relatările ghidului unui microbuz: „Mai bine de jumătate din materialele de construcţie au trecut până acum prin cine ştie câte alte case, vreme de câteva mii de ani“. Aceste vorbe vor inspira personajului feminin Lamia, întrebarea: „Dar dacă este adevărat că fiecare casă şi fiecare lucru capătă ceva din sufletul celui ce l-a creat, atunci ce suflete vor fi sălăşluind, pierdute poate şi de sine, prin pietrele acestea?“. Din acest moment, firul narativ ia o cotitură, înspre ilustrarea metempsihozei, teorie de succes în cadrul cinematografiei americane.

Într-o excursie, deci, într-un moment de relaxare, cel puţin aşa ar fi trebuit, Lamia, personajul principal, trăieşte efectul frapant al dublei existenţe, de femeie actuală, amatoare de turism, neprinsă în eresuri şi teorii complicate, şi de tânără spartană, cu destin specific perioadei antice. Lipsa cunoştinţei unei asemenea posibilităţi, de a-şi retrăi sau de a fi avut o viaţă anterioară, îi produce Lamiei o stare de confuzie şi de rău fizic.

Într-o existenţă anterioară, Lamia purta numele Andra. În limba greacă, „andros“ înseamnă bărbat. Amănuntul este important: peripeţiile tinerei Andra, azi peripeţii, atunci, mod de viaţă, în special pentru militari, încep din momentul în care ea va fi confundată, după tunsoarea scurtă la spate, cu un dezertor şi aruncată în celula unei corăbii. Scena este simbolică. Poate semnifica deplasarea temporară a unei femei în altă condiţie, de bărbat, precum în basmele româneşti, când, refuzând să iasă la câmp, pentru a vedea cum este casnic, un gospodar descoperă, fără a se descurca, povara pe care o duce zilnic, soţia lui. Însă Andra nu-şi doreşte schimbarea identităţii şi va face faţă auspiciilor noi, datorită unei mari voinţe de transformare interioară. Riscurile diverse la care o predispune dorinţa-i de libertate prin călătorie, nu-i par fatale.

Măslinele apar ca un simbol al foamei de pace, apa, al setei de viaţă, iar portocalele, surprinzător, ca vieţi.

Uleiul scurs din măslinele pe care Andra le ţinuse în pumni, „mâncându-le una câte una, cu întârziere, pentru a prelungi plăcerea mesei“, va acoperi destinul imprimat în palmă: menirea fetei este de a-şi căuta liniştea în lume şi de a se lăsa, în cazul unei asemenea consecinţe, dominată de premisele armoniei.

La îndemnul adresat Spiritului: „Povesteşte-mi mai departe despre femeia care mi-a dăruit portocale“, Andra va primi următorul răspuns: „Nu ţi-a dăruit portocale… Ţi-a dăruit încă şase vieţi“.

Apa este un element care prin recurenţă, încheie mai multe episoade, punct al unui enunţ rostit de fatum. Cu apă îşi dau pe faţă, marinarii după somn, după fiecare masă, este distribuită câte o „ulcică de apă“, tuturor, iar pentru a se răcori şi a uita de tristeţea zilelor, oamenii se aruncă în valurile mării, pentru baie.

Steaua însăşi de pe cer, „înspre care tot timpul vârful corabiei va trebui să fie“, după cum indică navigatorul şef, prevesteşte un loc şi un timp pentru Iisus, care va impune vederile lui, de atenţie mai mare acordată semenilor, nu dispreţ, ca în vechime, pentru sclavi.

Deşi captivă pe fundul unei corăbii, ca Iona, în burta unui chit, Andra simte aerul libertăţii pe care i-l conferă suplimentar, asumarea condiţiei de bărbat. Rafinamentul civilizaţiei atinge felul de manifestare al tinerei femei şi te întrebi dacă nu cumva spiritul în general, este rectiliniu, etern, cu aceleaşi însuşiri, iar de forţa lui pe rând, se prind ca mărgele pe aţă, în lumea secolelor, cele şapte corpuri. Spiritul, cu alte cuvinte, este generator de materie.

Devenirea interioară a personajelor este surprinsă minuţios de autor. Din consemnări, se pot constitui modele care, urmate, vor ajuta la întărirea sinelui feminin: „Poate că nu neputinţa, ci inhibiţia din noi, femeile, este cea care ne împiedică propria înălţare“.

Componenta filosofică a cărţii este captivantă şi oferă soluţii mai multor probleme, precum originea momentelor de inspiraţie: „Nu înţelegea de ce făcuse acest lucru şi chiar explicase că nici nu voia să înţeleagă: fusese iluminarea de o clipă, voinţa zeilor“. Sunt amănunte care, deşi hărăzite, nu apucă să desăvârşească totuşi, destinul terestru al unui om, din cauza unui fatum antagonic şi mai puternic al secolului. De aceea, este nevoie de mai multe reîncarnări ale aceluiaşi spirit.

Ca Dimitrie Cantemir în Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, Mircea Pospai imaginează, pe spaţii largi, dialoguri între spirit şi trup.

Mircea Pospai îşi propune un subiect greu. Cu toate acestea, romanul  Casa din altă viaţă se citeşte uşor datorită sentimentului de curiozitate pe care-l determină, o curiozitate atât asupra evenimentelor, uneori spectaculoase, dar şi asupra modului în care autorul soluţionează întrebări majore asupra lumii de apoi.