Un porumbel își găsește adăpost 
în teiul de lângă fereastră.
Ce pasăre frumoasă! exclamă
glasurile, în cor. 

Îl pozez cu telefonul.
Peste sute de ani, 
o simplă fotografie 
îi va descifra simțirea, 
ce anume trăiește el,
când se va odihni pe ram,
la întâlnirea cu soarele 
primăverii,
prin ce este aducător de pace...
Se va vedea, atunci, 
distanța sau apropierea lui
de sufletul uman,
cum i-a trecut prin cap
să poarte în plisc
ramura de măslin 
și să i-o aducă lui Noe, 
deasupra hubloului corabiei, 
ca pe un semn 
al retragerii apelor. 

Câte povești s-au țesut 
pe seama acestei 
pete de culoare
în peisajul încă vânăt
al zării înfloritoare!

MONOLOGUL LUI DIOGENE


Negăsind un om afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți, 
de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns -

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.

Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuială, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului. 

Am urcat în rachetă.
Părăsesc lumea aceasta.
Inima, 
în piept, 
se dezrădăcinează 
mai greu, de sol, 
ca pomul, 
smuls locului, 
de propriile-i roade. 

Teama vine spre mine, 
ca păsările, 
în toamna călătoare. 

Mă uit pe hublou:
peisajul astral mă înghite, 
ca pe bob, 
găina înfometată din curte.

(Va urma)

O, amorul! Te lovește săgeata otrăvită
și nu mai zărești soarele pe boltă.
Propriul sine îți va fi străin 
și-l vei dojeni că te obosește,
cu astfel de problemă, 
la care nu te-ai fi gândit. 

Femeia nu vorbește 
despre ceea ce simte, 
fiindcă nu știe, 
depășită fiind de profunzimea 
situației. 
Rămâi să te frămânți,
încerci a desluși 
ceea ce-i străbate ei sufletul. 

Te înstrăinezi de tine, 
ca un atlet în sprint -
așa te prinde amurgul:
pitit sub lampadar. 

Poate, 
acum, 
în plimbarea pe lună,
va fi mai deschisă,
dar așteptările îndelungi,
ale unui astfel de semn, 
sunt, din nou, înșelate. 
Oare ce mă fac, 
în viitor,
cu femeia aceasta? 

Privit din interior, 
Dedal, primul artist al omenirii, 
era senin, 
pe deplin optimist. 
Grija pentru artă 
plutea în sine, 
îți era mai mare dragul 
să-i explorezi sufletul. 
Tu însuți te-ai fi simțit artist 
desăvârșit. 
Ai fi contemplat detaliile statuilor 
cum ies din blocul de piatră, 
ca florile, în primăvară. 

Palpitația unei fericiri 
te face să tresalți,
precum astronautul, 
pe solul de aur al lunii,
dar mai cu seamă tristețea 
îți dă brânci să ieși dintr-un eu străin,
de spaima de a nu o mai suporta. 

Mai bine îți va fi în propria-ți piele
și afirmi: 
O, da! O voi lua de la capăt, plenar. 
Mă voi lua de mână eu pe mine însumi
și o voi zbughi în lume, așa cum sunt. 

Este ca o iluzie sufletul de artist. 

Privit din interior, 
Dedal, primul artist al omenirii, 
era senin, 
pe deplin optimist. 
Grija pentru artă 
plutea în sine, 
îți era mai mare dragul 
să-i explorezi sufletul. 
Tu însuți te-ai fi simțit artist 
desăvârșit. 

(Va urma)

Privit din exterior, 
Dedal părea a se fi sfârșit 
cu statuia la care șlefuia, de zor;
scântei răsăreau dintre mâinile iscusite, 
înfățișând, în aer, 
o cometă, care aștepta 
a i se fixa motoare și în cosmos 
să zboare. Pe urmele ei, 
ar mai fi tulit-o lupii,
urlând în apropiere, 
într-un codru, străbătut de fecioare. 

Singurătatea artiștilor anteriori 
l-a vestit pe Dedal. Principalul scop 
al labirintului a fost să concentreze 
depresiile, apărute, ca un balon,  
din solitudine. 

Dedal s-a izolat în propria-i muncă. 
Nu se mai putea salva, decât prin zbor. 

Mi-am pus pătura în cap.
Nu mai vreau să văd 
lăcomia oamenilor,
însă, paradoxal, 
în minte,
toate mi s-au desfăcut, pe larg:
mesenii, 
pe care i-am întrezărit din drum, 
înfulecă, în amintirea mea despre ei,
mai mult, decât în realitate. 
Nu le mai vizualizez chipurile, 
în mod complet, 
ci doar niște guri mă surprind,
care înghit, repejor, tot ce prind,
de pe masă.
Castroanele de varză dispar, 
hălci de carne, 
ca niște vitrine,
hulpavii le ridică în mâini
și le toacă mărunt, 
cu dantura lor, oarecum stricată. 
Pântecul li se umflă sub veșminte,
un pic de-i împingi pe convivi,
o vor lua la vale, 
ca niște mingi. 
Puțină abținere i-ar fi oprit 
de la a se da de-a dura,
în disprețul lumii cumsecade.