Pentru a mânca la restaurantul Roata din Cluj, este nevoie de rezervare: e foarte frecventat (și se bucură de review-uri f bune).

Abia l-am găsit, cu aplicația de google maps, în mână – e situat în fundul unei străzi, care stradă se află în spatele Facultății de Medicină (sper că îmi aduc bine aminte).

Am trecut pe lângă foarte multe case vechi – ochii lui Avram Iancu pe care le-o fi văzut? Îmi erau gândurile, în mersul spre acest restaurant, la care intenționam să comand meniu tradițional.

Înainte de a face dreapta, înspre curtea restaurantului, am remarcat, la casa vecină, poziționată de-a latul, chiar în capătul străzii (o închidea – cum ar veni), mai multe tablouri – era luminată o cameră și se putea vedea din stradă unul dintre pereți (mi-am pus ochelarii de apropiere). Cum va fi fiind să locuiești într-o asemenea casă, la care, pentru a ajunge, zăreai, pe partea stângă, altele moderne, exponențiale pentru arhitectura lor, dar, din păcate, părăsite, deocamdată (sigur vor fi fiind chestiuni de moștenire de lămurit sau cine știe ce litigii administrative).

(Va urma)

Terasa (spațiul din spate așa părea) transmitea liniște, în acest sfârșit de iarnă și o căldură asemănătoare ideii de primăvară (idee care mă cuprindea progresiv și frapant).

După ce am tras cu urechea la grupul vecin, din curiozitate, pentru a discerne ce mai spune lumea, am revenit în sală… Cum eram așezat cu fața spre un hol cu scări spre etaj, îl puteam vedea pe tânărul chelner aducând, la o măsuță, special amenajată, câte un fel de mâncare (din comenzi). Trebuia să aibă vedere bună, pentru că nu putea urca, decât dacă era convins că fusese interpelat (tot vizual) de tânăra fată, căreia îi comandasem ceea ce, de fapt, ea îmi sugerase…

În dreapta, în față, era configurat (și așezat în vitrină) un ciclist de metal (scăpat parcă de pe frontul Primului Război Mondial), pe care l-am asemănat cu AI (inteligența artificială), dar, vrând – nevrând, gândul m-a dus și la filmele americane cu bandele de motocicliști (Fotografia de mai sus).

(Va urma)

Spre seară, unde altundeva puteam mânca, decât la… Enigma? Acesta era numele unui restaurant, puțin luminat, pe o stradă, totuși, centrală…

Am fost întâmpinat de o tânără zâmbitoare, care m-a invitat să iau loc la o masă, chiar lângă tejghea. Tânăra, îmbrăcată într-un echipament sportiv, vorbea frumos, dar trebuia să fii concentrat, pentru a înțelege ce spune (probabil era de etnie maghiară).

Mi-a recomandat (când am cerut ceva tradițional) ciulama moldovenească (în imagine).

Pentru a mă feri de atmosfera enigmatică (mesele erau vegheate de câte o lampă – veioză electrică, astfel încât făceai eforturi incomensurabile pentru a vedea chiar farfuria ce cuprinde și nici atunci prea bine), am ieșit în curtea din spate, unde am regăsit același decor de han vechi (în formă de U).

(Va urma)

Uitați-vă la gamba albă a femeii – e din marmură! A putrezit demult, fețele bărbaților – cât de dârze par! se vor fi topit sub pământ. Din părul aranjat al femeii zâmbitoare, nu mai există niciun fir.

Din trecătorii aceștia, întruniți cândva, în anul 1930, în clipa din fotografie, nu va mai fi rămas nimic, fiind roși de viermi, în morminte…

Din întregul ansamblu, poate vreo roată de la cărucior mai sclipește prin cine știe ce ogradă, iar din vestimentație, câțiva nasturi se vor fi rătăcit prin garderobă.

Ce nu prea e de îndurat: peste o sută de ani, și noi, care mișunăm încă pe planetă, vom rezida în fotografiile de aiurea din posesia strănepoților, care nici nu vor ști cum ne vom fi numit și ce avem astăzi în suflet.

Privind această fotografie, mă întreb dacă domnul, grăbit ca o vijelie, se va opri să-i acorde prioritate doamnei (celei întoarse cu spatele), atunci când, peste o clipă, se vor fi intersectat.

Bărbatul acela va fi avut în gând, ca noi, astăzi, ideea unei destinații, iar în corp, oboseala mersului pe jos…

Din expresia feței, deduc intenția lui de a se fi oprit s-o lase pe doamnă să treacă (uitați-vă ce pantofi de calitate poartă femeia!).

Blonda tunsă scurtă (cea care se vede venind înspre obiectivul aparatului de fotografiat) pare extrem de sensibilă: zâmbește cuiva de pe trotuarul celălalt.

Copilul acela din cărucior va fi fost (mult mai târziu, în anii 90, de exemplu, când el va fi având vârsta de șaizeci de ani) contemporanul nostru. Mulți dintre noi (mai cu seamă cei din Cluj – Napoca) se poate să fi trecut pe lângă el, de atâtea ori. Sau cine știe ce destin va fi având…

(Va urma)

Pe seară, după ce am înghițit pe nerăsuflate paharul de Fervex, mi-am revenit complet, dobândind o energie de puștan.

Atât durase impresia de răceală (manifestată, totuși, prin nas înfundat): de la primul moment al urcării în mașină, pentru vacanță (ieri dimineață), până la Fervex.

M-am dus (vesel) la aparatul de făcut cafea de pe hol – cafeaua era din partea casei – așa se și menționa – , mi-am făcut un espresso lung și am ieșit în curtea hotelului, în stânga, la o masă, plasată sub nucul bătrân. Păsările cântau, fără dirijor. Am luat aminte la spațiul în care mă regăseam, evident: cu altă stare, dornic să apreciez totul în jurul meu, de la nimicuri, la esențial.

În forma literei U, cu parter și etaj, clădirea părea a fi fost, cândva, han, ca în romanul lui Sadoveanu. Ecoul discuțiilor celor care trecuseră în vechime pe aici se ridica în prezent, până la nivelul urechilor mele.

(Va urma)

După o raită prin oraș – am mai făcut vreo 800 de pași după ce am luat masa, m-am îndreptat lent către casă…

În drum, am zărit o patiserie, extrem de frecventată și mi-am zis că, dacă se dă năvală, înseamnă că sunt produse apetisante în interior. Într-adevăr, sortimentele erau variate și proaspete, care însă (luasem doi covrigi calzi) nu m-au liberat de starea de oboseală, care venea de la nasul înfundat.

Am intrat și într-o farmacie Catena sau Dr. Max: am carduri la ambele și am cerut ceva pentru răceală, deși nu credeam că sufăr de așa ceva, fiindcă nu aveam niciun simptom, decât nasul. Farmacista, în stilul transilvănean – calmă și fără vreo grabă – mi-a oferit Răceala de Marin Sorescu. Glumesc! Așa gândeam eu în momentul în care am primit punguța de hârtie, cu „Fervex pentru răceală”.

Rafturile cu medicamente erau aranjate precum acelea dintr-o bibliotecă. M-am strecurat cu atenție, să nu incomodez pe mămica tânără, care intrase, alături de copil, să pretindă farmacistei un pahar de apă, de la aparatul pe care toată lumea îl știe – cu butoiaș de plastic bolborosind.

De la starea de moleșeală pe care o aveam, aerul, deși punctat de soare, mi se părea mai rece – îl simțeam în nări și pe gât. Senzația termică se întâlnea în subconștient cu aceea a copilului însetat, care dusese paharul la gură.

(Va urma)

Am ieșit în oraș, pe partea dreaptă, ajungând la piața cu meșteșugari populari, de lângă statuia lui Avram Iancu. Mi-a atras atenția un covoraș țesut în culori vii, reprezentând un cocoș. Am mai remarcat un ceas mare, vegetal, despre al cărui preț am și întrebat pe vânzător: 300 de lei.

Încă aveam probleme cu nasul: eram înfundat și din cauza aceasta, obosit, însă îmi propusesem să-mi înving starea prin a da o raită prin oraș.

Am mers la Casa noastră, un restaurant cu terasă, unde am căutat să-mi comand ceva tradițional. Terasa era atât de populată, încât înșiși chelnerii se dădeau mai mari decât erau: abia le ajungeai cu prăjina la nas. Am observat o scară de aluminiu, care, dacă nu ar fi fost strânsă (era retractilă), mi-ar fi servit pentru a mă urca la nivelul lor (temporar). L-am agățat pe unul de șorțul alb (la figurat, deși întinsesem mâna să-l prind de haină, pentru a mă vedea și a-mi lua comanda) și i-am cerut să-mi aducă de pe meniu ceva (ce se vede în fotografii).

Soare…

Am dat ocol casei unde trebuia să fiu cazat, de două ori, fiindcă este poziționată central și nu o vedeam, decât după ce treceam de ea.

Casa este a doua cea mai veche din Cluj – Napoca: a fost ridicată în anul 1568. Poarta de la intrare, masivă și din lemn, are o vechime de peste două secole.

După ce am format codul primit de la patron pe whatsapp, m-am instalat în casă: extrem de modernă (patru stele), împărțită în două, la mansardă, o parte superioară, alta, în jos, unde erau paturile – coboram pe o scară.

(Va urma)

Am luat cina la restaurantul hotelului: meniu bogat și prețuri foarte bune.

La masa de alături, comentau două cupluri (mai în vârstă). Erau din Moldova. Bărbații absolviseră Facultatea de Agricultură (nu știu în ce măsură asemenea absolvenți pot fi considerați licențiați, devreme ce, sunt convins, mai multe știe un țăran să se ocupe de pământ decât ei – dar asta e altă discuție), iar unul dintre ei, cu poftă de vorbă și de a epata, suna frecvent, ba pe unul, ba pe altul, foști colegi de-ai lor: „Uite, îl auzeam, am alături o doamnă foarte drăguță, al cărei partener de viață este fostul tău coleg de cămin studențesc”. Locutorul făcea, indirect, complimente femeii de la masă – pentru el, convorbirea telefonică devenise ocazia de a flirta.

Ca să mai înviorez atmosfera, am deschis ușa înspre terasa restaurantului, gest care a permis unei mari mase de aer proaspăt să năvălească înăuntru și, probabil, să-l facă pe fostul „student” să revină cu picioarele pe pământ. Dar ți-ai găsit! Cu mai mare frenezie suna, de parcă nu mai putea ieși el însuși din condiția de telefon mobil, pe care, de la atâtea convorbiri, o dobândise cu bravură și o suporta (și pe seama noastră, a celor care ne mai regăseam acolo).