Înainte de cutremur, țipătul animalelor încremenise pe clădiri. Ar fi vrut, cu acea înfrigurare a smulgerii legii din anale, să le susțină — de teamă ca zidurile să nu se prăbușească peste talentul atâtor artiști. O îmbrățișau pe cea mai frumoasă.
Difuzorul transmitea știri — și el zbârnâia nervos. Așa m-am trezit în intimitatea unei lumini de brad. Și tu ai râs, în alte culori, descoperite numai de tine…
Amintirile încărcau totul și împingeau în subconștient momentele, unele lângă altele, aliniate ca ținte.
Împușcate — întâmplător sau nu, ancheta este în curs de vreo două mii de ani — de un vânător neiertător, pe care mulți îl numesc Cronos,
nu săreau direct în ceruri — se spune că ar fi nouă...
Ca la un spectacol de circ se transformau în aripi, se mai risipeau, dar, până la urmă, cele mai îndrăznețe ajungeau în ateliere.
Angajasem un făurar care folosea o anumită industrie de asamblare.
Cele care se înfoiau, obligate de propoziții să îmbrățișeze sfere, prindeau o neliniște de zbor și, cu ea, plecau într-o formă nouă, zgâlțâită pe străzi, de către vreun trecător...
Revin acasă de la un eveniment, cu impresii proaspete. Pe drum mă rog să nu fie impregnate de altele mai puternice; nu aș ști ce alege sau, prin contopire, ce ar ieși…
Mintea face din amintiri mici ateliere. La focul detaliului recent, topește liniile din aer ale acelui contur rebel, ale insectei cu bâzâit de curent electric și le preschimbă în mister.
Gândurile pe pajiști vor fi gâze, fulgerându-și piciorușele prin lacrimile poemului.
Aerul, își amintește zeul, în acea dimineață a pus lacrimi pe flori.
O anomalie s-a petrecut acolo: senzațiile auditive au fost înlocuite de cele vizuale. Peștii își taie drum în depărtarea apei.
Zvâcnetul lor, când se avântă spre raza lunii, rostogolește pe scara timpanului forme. Gândul prinde senzații tari, le țintește, se zbat în mâna reprezentării.
Zvâcnetul de pește, pe scara timpanului, aruncă o formă de pește. Gândul o prinde, o țintește, o transformă. Sunetul, în impact cu senzațiile, se preschimbă în formă.
Cu o nesfârșită lună, formele se hrănesc.
Un cap de chit se ridică peste valuri... Ochii lunii sunt parcă două bărci.
Se înfoaie huhurezii în micimile zăpezii. Pe răzor se înscrie prima brazdă. Un pluton asmute calea pe un cățel de usturoi să muște din mirosul risipit prin trei, patru nori.
Totul se desfășura deja conform programului nostru de vacanță: chiar aspra scriere a destinului nu ieșea din rânduri, nu se întrerupea, speriată de vreo șoaptă.
Cu vorbe dulci, pescuite de-o limbă iscusită din marea unei inimi, te păstram — relicvă a adolescenței mele — într-o atmosferă de vrajă.
Aveam obiceiul să te confund cu toate culorile verii și, când trebuia, odată, să te identific, arătam cu siguranță orizontul.
De la plecare, n-am mai avut nimic de spus nimănui.
Tuturor li s-a părut că am transformat prietenia noastră într-o poză, dar tu știi că asta e fals.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
