Iau în piept strigătul trist al guguștiucului. Încerc să scriu în zborurile lui diurne, desfăcute printr-o pedalare a imaginarului, cu litere de ceară: Bun venit la circul lumii din această vară!
Prin viori, se revarsă turme de scântei, aspirând să sugrume adormirea comorii. Urechea vrea să se apere de armonie; pe scara timpanului nu mai este primit decât sunetul — talentul violonistic al lui Paganini.
Scânteile, impure de amețeala serii, se așază cu burta la pământ și se târăsc spre vioară ca niște simple năluci.
În fiecare zi, trăiesc impresii noi. Viața e o peliculă pe care de abia o mai surprind, ca un pârâu la vale...
Mă întrebi despre viață și nu știu ce să-ți răspund. Încet, te refaci în cristalul zilei. Sunetul străzii intră pe uși.
„Hai și în alte viziuni!”, m-ai îndemna, iar dialogul ar deveni șocant.
De două ori aducem felinarul lângă pat ca să vedem: pâlpâirea e sporită de uimirea sorții care i-a atins pe cei doi ducați din mâna locotenentului de rând.
Dacă ar fi să mă refer la inimă, aș spune că, trăind prin ea, sunt de mai multe ori captiv. Întâi, pentru că existența mea se consumă tenebros, între o zi frumoasă fugind pe lângă ferestre și ecranul televizorului.
Apoi, trăind pe deplin lumea filmelor, împărtășesc drama și fericirea personajelor.
În al treilea rând, refugiat în inimă ca într-o ultimă celulă mai puțin plicticoasă, descopăr impulsuri frânte de tristeți așezate în vene, de parcă s-ar deschide o carte nouă.
Mă gândesc să-mi reprim ticurile verbale, deprinse în dialogurile condescendente cu bătrânii fără orizont, dar bine puși în funcții.
Verticalitatea nu rezistă într-o prelungită dorință de a fi afabil. Majoritatea vetustă, la pândă, surprinde tot ceea ce afirmi despre ordine și restructurare socială.
Revin la amintiri, deși Hegel declară faptul decădere spirituală. Nu mă înfrâng să descopăr idolii aciuați în temple.
Mă întreb care e fericirea în viață. Dacă ar fi să recurg la o comparație, aș spune: zecele e al Domnului.
Alte analogii nu mai găsesc, din pricina unei compensații implacabile care te ține într-un dubiu constant. Atunci descoperi dualitatea firii: ar zburda spre tot ce e tentant, dar gândul de a crea pentru posteritate o ancorează în singurătate.
Vreau să inventez o nouă soartă pentru personaje, dar dacă notațiile mele sunt avion supersonic și nu sunt eu pasager?
Imaginea celui pus la zid pentru păcatul de a fi strigat „Ura!” în fața tărâmului visat îmi hărțuiește privirea.
Dacă personajul n-ar fi avut puterea de a se salva din starea pe care i-am fixat-o în spinare ca pe un sac de oale, încercarea lui nu ar fi avut niciun rezultat.
Într-o cameră, suspectă de tinerețe, el scutură pulberea amorului propriu într-o scrumieră.
Câți nu i-au strigat: Celulele tale nu ard pentru nimic, decât pentru eternitate!
Râsul veiozei încuraja constanța scrierii.
Mâna însăși a ezitat. Parcă s-ar fi cufundat în interjecții.
Acoperișurile, dacă n-ar fi tăcut, ar fi impregnat ninsoarea cu o tristă zvâcnire de cuvânt, iar oglinda cerului n-ar mai fi lepădat pe tablă niciun abur de lux.
Când ninge, înseamnă: din negura vremurilor a pornit albul scrisorii, din neglijența vreunui înger care și-a trecut aripa peste-un mers greoi de ființă colorată de invidie; sau ceva s-a defectat în mecanismul acelui văzduh.
Gerul sfredelea în cele mai mici unghere, pe când resturi de tăcere loveau acoperișurile, deasupra cărora, dacă așezai o oglindă, niciun abur de porumbel nu se cocoța.
Deși nu este interpretabil, amănuntul trebuia descris.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
