Dar și mai mult decât trebuia,
Adam și-a adus aminte, 
din interiorul primei memorării, 
că s-a născut din cuvântul lui Dumnezeu, 
din logos,
că este un ecou umblător al poruncii 
de a fi om și nu pământ vorbitor. 

Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"
27.	Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28.	Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"
29.	Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30.	Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31.	Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
(Sursa: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=1)

Ca un ecou, 
vocea lui Dumnezeu îl însoțea pe Adam, 
care, în hățișul naturii,
începuse a se auzi mai mult pe sine, 
decât pe Tatăl lui, care-i dăruise viață însemnată. 

Vocea știa că nu a fost ascultată
și nu avea să înceteze,
până când mesajul nu era descifrat de țintă.
Matricea destinului prevede,
în dreptul eonilor,
atributul de a fi ascultați până la capăt
și tot ce ei rostesc să se desăvârșească,
de îndată. Pe atunci, 
timpul era în primii ani de viață săltăreață
și mai dura fapta, 
până a fi pe față, dintr-o intenție spusă
de gura sfântă. 

Cum se lipesc astăzi, 
în prag electoral, 
afișe pe stâlpii de iluminat, 
așa, în văzduh,
vocea se prefăcuse în tunet prelung,
cât un sul de manuscris medieval. 

Când pe Adam, 
glasul, 
în sfârșit, 
l-a ajuns, 
s-a temut, 
făcându-se mic, lângă Eva,
deși un prim impuls a fost 
că propriul duh a răsunat,  
ca într-o pâlnie, suflat în ureche,
de inimă,
dar a socotit, în mintea-i, încă deșteaptă,
cu lucire de cristal,
că nu se poate el pe sine întoarce din drum,
cu vocea-i contradictorie. Rațiunea i-a spus 
că ar fi altcineva în spate
și nu umbra-i, picată de la soare. 
Și-a adus aminte
de primele sale cuvinte,
când a ajuns făptură, 
dintr-o mână de țărână: „Tată! Tată!”. 

(Va urma)
 

Azi, prima zi, după cele trei, în care mai fac ochi. Am zăcut, la pat, fără a mai avea putere să mai cred în vreo valoare sau de a mai avea vreun gând despre una, alta.

Boala te desființează, râde de tine ca un dușman teribil, cum nu ai mai întâlnit vreodată în calea ta și te bagă în sacul propriilor tale margini corporale, ca o marfă atârni în limitele fizice, pe care le redescoperi că sunt atât de puternice, precum zmeii din basme. Copil, când citeai povești, regretai prezența personajelor negative, aveai această idee că, dacă nu ar fi apărut ele, ce bine i-ar fi fost eroului tău (care, de fapt, erai tu, eul aspirant la culmea modelului), ce fericit i-ar fi fost traiul, extaz care și ție, cititor curios, îți umplea ochii și sufletul de bucurie, urcai în rai, pe vremea lecturii.

În propria-ți anemie, nu ai decât un scop primordial, tăria de a mai citi ceva. Dar nu o ai, pentru că ochii nu ți se mai deschid, refuză lumina și este cumplit să-ți resimți limitele corporale. Nu mai ești om. Nu vrei decât să dormi, să treci dintr-un vis în altul. Nici nu mai conștientizezi că mai există și altă stare. Nici la refacere nu te mai interesează să te gândești. Ești o pradă mică în mâna bolii, care, în puținele momente ale treziei, îți dă răgaz să constați: „Ce mic este omul!”. Dar somnul te fură, cu viteza Săgeții albastre, și acestui gând. Ești Riga Crypto, fără să vrei. Măcar el putea vorbi despre valorile proprie-i lumi, tu, bolnavul din realitate, nici nu mai auzi, ești la un pas de – nici nu știi unde ești.

(Va urma)

În pragul peșterii, 
Adam a auzit, din nou: Mor! Mor! Mor!
L-a confundat pe acest urs, 
care, între timp, intrase în peșteră, 
cu primul, pe care-l vânase 
și a fost convins, de moment, 
că nu există moarte pe pământ, 
la fel ca în Eden. 
Doamne! l-a invocat pe Cel de Sus,
ce o mai fi și asta? 
 
Dumnezeu, care El Însuși îmbătrânise, 
s-a înființat lângă om, 
cu toiagul în mână
și a deschis gura să-i spună ceva, 
să-l învețe,
dar Adam, din instinct, 
a ridicat arcul, 
pe care-l aruncase într-un colț,
în graba de a fi ieșit, 
în extaz,
din peșteră și de a se fi plimbat
pe gânduri. 

În saltul,
ca săgeata, 
înspre arc,
Adam s-a împiedicat de blana ursului vânat
și, într-o clipă, 
a revenit în amintire,
precum noi, ronțăind o madlenă,
căutăm timpul trecut, dar cum acesta 
nu mai există în afară,
ne afundăm în pagini, 
cu toată atenția. 

Evrika! a exclamat.
A luat-o pe Eva de mână
și duși au fost. 

La răscrucea pornirilor de a vâna 
și de a ierta,
au apărut Cain și Abel. 

P.S.
Dumnezeu a intenționat să-i spună
că ursul preistoric, parcă legat la ochi, 
nu a vătămat-o pe Eva.

Ascultându-l pe Petre Țuțea, eu însumi eram indignat, fiindcă doar ce revenisem din armată și mă consideram, fără tam-tam, un erou. Participasem la schimbarea destinului țării, generația mea, a celor născuți în anii șaptezeci, s-a sacrificat, în numele poporului autentic și al libertății. De noi, cei din generațiile vechi uitaseră total, ori ei, în sfârșit, puteau vorbi liber, datorită sacrificiului nostru, al tinerilor de la Timișoara, apoi, al celor din toată țara.

Este greu să revii în istorie și să judeci, dar, totuși, în afară de a fi suferit în închisori, puteam și noi întreba: Voi nu ați mai putut face nimic altceva? Doar să îndurați și să vă lăsați călcați în picioare? Așa li s-a întâmplat multor tineri, la începutul Revoluției, în 1990, dar nu le-a păsat, au continuat lupta și au dus „evenimentul” (cum l-au catalogat unii, plini de invidie) la desăvârșire.

P.S.

În afara unui student frustrat, la televizor, în acei ani, nu a apărut niciunul dintre tineri. S-au făcut fel și fel de reportaje, fără ei. În platourile televiziunii naționale, alții au devenit eroi, nu tinerii cărora le-au vâjâit gloanțele pe la ureche etc. Gândiți-vă ce prim-ministru am avut, ce miniștri! Vai de lume! Niciun tânăr, doar maturi, care făceau pe deștepții. De unde veneau aceștia? De unde vin și cei de astăzi, care nu au fost opriți de alineatul opt al Proclamației de la Timișoara.

România a avut mereu vocație pentru democrație, deși, după 1990, au fost voci, frecvent citate, care au estompat acest adevăr. Fiindcă una dintre aceste voci a fost a lui Petre Țuțea, aproape întreaga presă, vreme de treizeci de ani, a marșat pe ideea, total indignabilă, că, dimpotrivă, nu suntem buni pentru una, pentru alta. Probabil, ei, cei care scriau aceasta, nu făceau față și își recunoșteau inapetența pentru valorile democratice, prin trimiteri ignobile, la întregul popor.

Petre Țuțea trebuia să vorbească numai din punctul lui de vedere, era îndreptățit, dar „s-a aruncat”, vehement, în general. I-a fost mai ușor să-și exprime viziunea personală, prin nesocotirea unor dovezi, precum starea strălucitoare a României, la care el însuși a fost părtaș, din perioada monarhică (interbelică).

Petre Țuțea, care a suferit în închisorile comuniste, vreme îndelungată (și, evident, pe nedrept), avea ceva cu Ion Iliescu*, pe care spera să nu-l mai revadă, vreodată, la conducere etc.

Una dintre butadele lui Petre Țuțea a fost aceasta: „am suferit 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”, idioți, pentru că l-au votat pe Ion Iliescu (în 1990), dar el pierdea din vedere, ca mulți alții, că „Patria nu este tagma jefuitorilor” (Tudor Vladimirescu). Patriei / poporului i-au aparținut și Eminescu, Brâncuși, Mihai Viteazul ș.a.

Vocație pentru democrație nu au avut, de exemplu, grecii moderni, care și-au dorit comunism, însă li s-a impus democrația, de către americani. În 1947, noi încă speram la o continuare a regimului monarhic, sperând să fim ajutați, în special, de către USA.

(Va urma)

*Nu știu câți dintre noi l-au votat pe Ion Iliescu în 1990 și mai târziu, dar eu, unul, nu l-am votat niciodată. Opțiunea mea, pentru alegerile prezidențiale din 1990, a fost Ion Rațiu.

În atelier, miroase a proaspăt vopsit. Bancurile de fier sunt verzi, precum crenguța de brad, din fereastră. E liniște… Așa am crezut. Ușa este deschisă de glasul puternic al lui Adi Drâmboi, nu de mâini omenești. În basme, zmeul însuși își face apariția, aruncând, dinainte de sosire, buzduganul (care, prin forțe fermecate, sparge uși etc.), Adi al nostru, vocea.

Vorbim de una, de alta… Pe masă, observ o sticlă de plastic, învelită în celofan alb. Sticla este cu ulei de măsline. „Eu în fiecare dimineață – îmi mărturisește posesorul ei, Adi – beau câte o jumătate de pahar de ulei, pe stomacul gol”. Sunt surprins de această rutină, fiindcă, prin anii optzeci, unchiul Victor, care citea tot felul de lucruri bizare, din almanahurile la modă, susținea, cu aerul lui de înțelept, pierdut printre muritorii de rând, că, dacă, în fiecare dimineață, îți clătești gura cu o linguriță de ulei, toți microbii din corp vor da năvală în substanța miraculoasă și, astfel, vor fi eliminați, prin salivă, iar faptul a fost descoperit și demonstrat de un… savant rus.

Am încercat metoda savantului, însă uleiul (pe care nu l-am înghițit) mi-a provocat greață. Și astăzi, am în memorie gustul nefericit. De aceea, am fost sceptic, în privința spuselor lui Adi, care, într-un extaz al practicii: Quod erat demonstrandum, se ridică din scaun, se duce în spatele atelierului, de unde revine cu un pahar curat. Se uită la mine, ia sticla și toarnă ulei, cam jumătate de pahar. „Îl vezi?” mă întreabă. Interogația este retorică. Dă pe gât conținutul. „Mai rămase o picătură” – spune – și o înghite și pe aceea. „Îți pun?” – mi se adresează.

Într-un avânt, demn de Socrate, cer paharul „de cucută”. Adi se îndreaptă către o cutie de carton, cu pahare noi. Îl vezi? îmi arată paharul. E curat! Sunt de acord cu starea de cristal, a recipientului. Desface capacul roșu al sticlei (când sunt într-o situație de pericol, detaliile se amplifică în ochii mei și se desfășoară cu viteză de melc), se uită puțin la culoarea uleiului și începe să toarne. Îți mai pun? Cantitatea era cam de un deget. Da! răspund, deși nu-mi vine să cred că sunt eu acela, însă, cu adevărat, tot eu sunt și cel care admiră culoarea de aur, a uleiului: Ce limpede este!

Înghit cu destulă reținere. Încerc să-mi dau seama de efect. Îmi calculez senzațiile, sperând să nu predomine cea de greață și să mă opresc la timp, din elanul experimentului. De față, este și Adrian Nicola, care pare mai atent la eventuala mea reacție, decât aș fi eu însumi. Papilele mele gustative nu sunt deranjate, dimpotrivă, îmi comunică o stare bună a lor. Cercetez cu limba cerul gurii, care a devenit mai fin. Imit gestul lui Adi: „Mai rămase o picătură”, spun, cu paharul ridicat în dreptul ochilor și o beau, ostentativ.

Obs.

Celofanul era verde, însă l-am prezentat în altă culoare, pentru a nu exagera nota de ansamblu. Cred că și hainele noastre erau verzi.

Continuarea:

Luni de dimineața, înainte de șapte treizeci, pe când deschideam, din telefon, poarta instituției, l-am zărit, de la volan, pe Adrian Nicola: stătea în cadrul ușii de la atelier. Avea căciula de iarnă pe cap, pufoaica și ecusonul de angajat. Mi s-a părut că pe mine m-ar aștepta, dar nu am aprofundat impresia, fiindcă, pe partea stângă, la intrarea policlinicii vecine, am văzut o tânără asistentă. Fuma la o aruncătură de vorbă de mine.

Am parcat în curte. M-am dat jos din mașină, am luat câteva cărți din portbagaj și m-am îndreptat către cancelarie. Cu mine, era și Andu, colegul de altă disciplină: ne-am întâlnit pe drum și l-am luat cu mașina.

Adi Nicola avea, sigur, ceva să îmi spună, dar, oare, ce?

Imediat ce l-am salutat, am și aflat. Imitând, cu degetul mare al mâinii drepte, gestul turnării în pahar, m-a întrebat: „Un păhărel?”. Andu, care nu știa despre ce era vorba, a reacționat: Ău! Așa de dimineață?”.

-La pauză! i-am asigurat pe Adi Nicola, în timp ce ochii lui Andu și mai mari decât ziua însăși se făceau, de la mirarea care-l cuprindea.

-Sunt invitat la un pahar de ulei!

Bunicilor mei

1. 
Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 
2.
Bunicilor mei 

Ca să nu revină la femeie 
cu mâna goală,
Adam a rupt un măr, 
din pomul răsfrânt spre sine.
Gestul ar fi părut paradoxal
(din cauza acestui fruct, 
fiind scoși din paradis!), 
dar, 
în primele zile pe pământ, 
ironia nu apăruse 
ca formă de sancțiune morală 
a cuiva
și Eva l-a sărutat pe bărbat,
cu aprinderea, 
din istorie, 
a buzelor Penelopei, 
la revederea lui Ulise.

„O, iubitul meu!” s-ar fi auzit Eva
pe întregul platou.
Pământul era plat. 
Mai târziu, de la rotație 
s-a făcut rotund, 
ca mănunchiul de fiare topit. 

Nimeni dintre noi, 
cei din contemporaneitate, 
nu am fi bănuit că a existat 
o asemenea sonoritate a intimității, 
la acea dată străveche; 
nouă strămoșii ne par veșnic bătrâni, 
incapabili de a se fi luat, 
vreodată, 
în brațe,
de a se fi iubit. 

De la Eva,
ne-au rămas picturi rupestre,
proslăvind îmbrățișarea. 

Ridicat de Dumnezeu din propriile-i gânduri, 
Adam
(căruia-i trecuseră prin cap versurile
„Și eu trec de-a lung de maluri
Parc-ascult și parcă aștept”)
a exclamat: „Mi-e dor de ea!”. 
Stihurile de mai înainte 
i s-au cuibărit în cuget
și, duse din suflet în suflet, 
aveau să ajungă la Eminescu,
poetul nostru național, 
care le-a scris, 
în umbră parfumată de tei,
cândva. 

(Va urma)