Ardeam de nerăbdare să ajung la izvorul frecventat de tovarășa Ceaușescu – se spunea că venea des în stațiune.

În prima zi, am mers, însoțiți de mătușa Marioara – ne explica pe îndelete care dintre izvoare tămăduiește rinichii sau previne depunerea pietrelor, care face bine la stomac etc. Erau resurse acvatice pentru fiecare dintre organe. Eu speram să mă satur de apă minerală, din aceea de care ne aducea tata de la Buziaș, nicidecum să beau din toate, cu pondere. Nu sufeream de nimic, deși ne duceam ca la farmacie. Cumpărasem sticluțe speciale, în care să luăm apă.

Mă așteptam să mă scald sau să văd o patrie a izvoarelor vertiginoase, curcubeie permanente, îngeri liliputani…

Izvorul 24.

(Va urma)

Cum se va fi strecurat voievodul țării – așa i se mai spunea tovarășului, era pus în rând cu marii domnitori -, prin iarba înaltă și uscată de aici, după ce va fi coborât din helicopter? mă întrebam în sinea mea, pentru că nu mă exteriorizam – înțelesesem de la tata să mă feresc să vorbesc despre marele conducător, în fața altora. Și nu deschideam discuția. Nici nu mă interesa. Preferam subiecte despre Eminescu, precum și astăzi.

Îl vedeam pe tovarășul, în imaginație, tresărind prin iarbă, ca iepurele îngâmfat; părându-mi prea scund pentru un asemenea mamifer, îl comparam cu un melc, lent de la natură, însă vioi de la funcție. În contemporaneitate, este întrecut de politicienii mămicilor lor, în micime și lentoare.

(Va urma)

Spațiul, care ar fi trebuit să fie paradisul meu pentru câteva zile, era, de fapt, o casă de țară – fără etaj ori alte modernități de construcție. În față, murmura o boltă joasă, cu schelet de lemn, sub care trăgeam seara, pentru odihnă. La o masă, înspre drum, luam prânzul. Acel bărbat, care era stăpânul casei și gazda noastră, avea cam șaizeci de ani. Era corpolent și volubil, chiar se credea spiritual. A rostit o vorbă care a întors pe dos o expresie uzuală. Ne așezasem (toată echipa) să mâncăm și ne uram „Poftă bună!”. El, care apărea ca din văzduh, a intervenit: „Se spune Mâncare bună la poftă!”. Vorbele acestea mi-au rămas întipărite în minte, dar fără vreun efect pozitiv.

(Va urma)

Șapte coline dacă ar fi avut stațiunea Olănești, pe a opta ar fi locuit acest domn. Și chiar pe al optulea deal trebuia să ajungem. Până la destinație, te opreai să-ți tragi sufletul.

Așteptam – nu mai rețin ce – pe marginea unui teren de sport – acolo se încinsese un meci de fotbal. Aveam pantaloni de velură, pe care mi i-am sumes, Mi-am încheiat mai bine șireturile de la adidașii cu vârf întors și am intrat într-una dintre echipe, compusă din domni trecuți bine de patruzeci de ani etc., durdulii și cu pretenții de tactică. Nu am jucat mult, fiindcă nu am agreat atmosfera nesportivă. O singură fază am făcut, îngenunchindu-l pe adversar, care venise repede, să mă ia cu fulgi cu tot. L-am fentat din corp – eram cu spatele, mimam că nu-l observ; când a încercat să mă deposedeze, m-am întors, aruncând mingea cu vârful piciorului drept, peste genunchiul lui etc.

Am revenit la marginea terenului și, împreună cu suita (mama, sora, mătușa Marioara plus copiii – verișorii mei -, Victorița și fiica ei), am urcat la următorul nivel, ca într-un joc electronic de astăzi.

În timp ce suportam suișul anevoios, imaginea mea despre paradisul despre care auzisem se destrăma și, în inimă, cobora tristețea, fiindcă nici aici nu depășeam orizontul cenușiu pe care-l cunoșteam și căruia nu-i puteam scăpa, decât în sinea mea.

Și în acest colț de țară, era comunism. Pe alei, treceau, în pași de pioneri, oameni în vârstă, înspre locul de aterizare a helicopterului prezidențial. Mai mare era forfota decât obiectivul – se discuta despre faptul că terenul e păzit. Într-una dintre zile, aveam să-l vizităm și noi: o suprafață cam de patru sute de metri pătrați, cu șanț betonat pe margini, iar în mijloc, se zărea un pătrat mai mic, tot de beton – acolo era punctul de aterizare.

(Va urma)

Vorbitul lumii era indescifrabil, dar, de la cei din apropierea mea, auzeam câte ceva despre viața lor.

Din legănarea autobuzului, a răsărit un glas – era al mamei (striga la mine): Uite munții!

Mi-am aruncat ochii pe geam. Nu zăream decât o bandă verde. Am căutat mai departe cu privirea și am remarcat un vârf de munte. O batistă uitată de vreun zeu în bătaia soarelui – așa-mi părea zăpada, care se încăpățâna să nu se topească în focul verii.

Câțiva păstori atârnau de coasta muntelui. Eram mirat cum de nu se răstoarnă la vale, ce magnet aveau acești păstori în opinci. Ceva mai sus, cu botul în iarba verde, pășteau oile.

(Va urma)

Eram în autobuz, în picioare. Din cauza aglomerației, eram împrăștiați – nu știam unii de alții, eu pe la mijloc, iar mama și sora – pe unde te miri. Urmăream atent bara de susținere, să prind ocazia să mă agăț cu mâna. Încercam să-mi mențin echilibrul, dar era greu numai așa, cum apucasem eu – lângă spătarul unui scaun, pândind reacția autobuzului, astfel încât, la vreun stop sau frână bruscă, să nu cad, din inerție. Fiind înghesuială mare, de căzut, nu aveam cum, dar să mă și trezesc în brațele celor de pe lângă mine sau ei peste mine, nu-mi convenea. Acestea erau gândurile mele și drumul părea infinit de lung.

(Va urma)

În vacanțele pe care le petreceam la sat, cele de iarnă erau propice dialogului mai larg, purtat cu bunicii, despre vremurile copilăriei lor. Eram curios despre înfățișările înaintașilor mei direcți. Când am întrebat cum arăta străbunica paternă, bunicul mi-a oferit un exemplu, în timp ce a întors capul de la fereastra dând în curtea înzăpezită: „Marioara îi seamănă. Are pistrui la fel ca ea”. Comparația mi-a dat câțiva fiori, m-am simțit descoperit, fiindcă încercam să ascund, față de oricine, faptul că și eu aveam. Evitam subiectul. Socoteam că pistruii mă urâțesc și eram complexat. Am cumpărat o cremă (al cărei miros încă mi-l amintesc. Am dat cinci lei pe tubușorul roșu care o conținea) și mă ungeam zilnic pe față. Mă uitam în oglindă, cu veioza îndreptată spre nas, și mi-i număram. Nu am crezut că o banală cremă, cumpărată fără prescripție de la cineva expert în materie, nici măcar părinților nu le-am spus, fiindu-mi rușine, ar avea vreun efect, dar încă înainte de a se epuiza tubul, pistruii mi-au dispărut complet. În contextul frământărilor mele de copil, dialogul m-a ajutat. Bunicul nu considera pistruii vreun defect, ba, dimpotrivă, o înnobilare a pielii etc.

Soră a tatei, cu păr buclat și aproape șaten, mătușa Marioara avea un dar – să laude tot ce trăia. Dacă pășea o treaptă, aceea nu era de beton, ci poleită cu aur ș.a.m.d. Datorită ritmului calm în care ne vorbea, exagerările aveau timp să ia locul realului.

Astfel, în mediul cenușiu al anilor optzeci, am aflat, de la moșica (mătușa Mărioara), despre un loc paradisiac, peste care, mai alaltăieri, au zburat zeii suflând în cimpoaie și peste ale cărui dealuri, astăzi, păstorește nu știu care domn, acela care le găzduiește pe ea și pe Victorița Jujea, însoțite de copii, în fiecare vară.

Am insistat, pe lângă mama, să mergem la Olănești, neapărat în compania mătușii, a cărei prezență ar fi asigurat acuratețea raiului de acolo, fără niciun fel de pierdere a vreunei note luminoase. Denumirea completă „Băile Olănești” îmi inspira imaginea unor oameni fericiți, care, în bătaia soarelui, se scaldă întruna. Susurul izvoarelor nesecate împle văzduhul…

(Va urma)

Bucătăria veche, sub al cărei șopron mă refugiam deseori, să mă joc de-a pilotul de curse fictive, manevrând roata unei triciclete defecte, se prelungea, înspre grădină, cu ogeacul.

Eram fascinat de poveștile scrise de Frații Grimm; din acel univers, mi-au rămas câteva cuvinte, asupra cărora visam și pe care nu le regăsisem materializate în viața reală. Unul dintre ele era „magiun”.

Într-o vară, a trecut unchiul Ionel pe la noi, însoțit de Cristi, o rudă din Bălăcița, care mereu era pus pe șotii. Ținta lor era dealul cu iarbă, interesați să culeagă fragi, exact ca în basme.

(Va urma)

Numărul, precum logos-ul, a delimitat pe Adam de paradis.
Rostirea unui număr limită despre atracțiile din Eden ar fi fost inevitabilă. Matematica este o deducere din Dumnezeu sau din stratul inițial al fericirii.
Prin geometria lor, treptele “pretind” efort din partea celor care urcă, dar și speranță – de la cei care încă așteaptă, că vor avea fatum să mai urce o treaptă cel puțin.
Poezia presupusă de imaginea treptelor: poți avea proximitatea cerului, eșalonat, sau a scopului în dragoste etc. : “Cu treptele supui văditei gale/ Sfânt jocul în speranță“.

Prin clasa a doua / a treia, luasem cunoștință despre istoria țării și l-am asemănat pe Sfântul Gheorghe (din icoană) cu Mircea cel Bătrân – amândoi poartă costum medieval. Modelul icoanei noastre aparținea acelei epoci, a Evului Mediu. Dilema era următoarea: părând de rang autoritar, de ce Sf. Gheorghe se confruntă cu monstrul și nu a desemnat un subordonat sau de ce nu a cerut ajutorul cuiva. Răspunsul tot singur mi l-am dat.

(Va urma)