Aș vrea să mă odihnesc în insectarul tău...
Străpunge-mă, dacă vrei, 
cu un bold de argint, 
măcar să nu ruginească în mine!
Ai grijă, însă, de muză,
vreo aripă să nu-i strici
sau vocea-i sublimă!

Odată cu frunza, adineauri picând, 
se destramă cântecul verii, 
strecurat de ciocârlie, în diverse nervuri. 

Adânc se apleacă spre mine și frunți și aprigi fagi.
Am înțeles mai iute decât oricine: vopseaua toamnei 
a început să cadă peste negrii copaci. 

De atâta tristețe, îmi stă și condeiul înfipt în ideea de nor.
Precis n-am să mai scriu despre umbra lui care
avea să împungă un simplu trecător. 

Bărbatul sparge lemne.
Sunetele se pierd 
în vata din urechea babei. 

La ugerele de aur
ale zilei,
sug aburi calzi de ied.  

Citindu-i piesele, 
constat prezența lui, 
care îmi dă un brânci nobil, 
cu vârful degetelor, 
de pe scaun
și mă abate, de la cele zilnice, 
spre lumea Evului Mediu. 
O, Shakespeare, 
ce simplu scrii 
și profund, totodată!
Ai lângă tine un înger căutând 
lemne care să dea măsura dragostei
în flacără. 

Ce poteci ar fi traversat marea, 
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai, 
lăcuit de soartă, 
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, 
ca să ajungă în uriașa ei albie? 
Eforturile acestea le-ar fi făcut 
numai și pentru a susține vaporul 
și de a forța mintea omului să zboare 
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând, 
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul. 
Bătrânețea i-a stricat suplețea 
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirile lumii, 
mai oprește marea, în străfunduri, 
câte un om, 
să-l întrebe despre saltul, înspre pridvor, 
al maionezei, din castronul vecinei, 
pe când mărul nu a putut sări
din gâtul lui Adam... 

Ce poteci ar fi traversat marea, 
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai, 
lăcuit de soartă, 
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, 
ca să ajungă în uriașa ei albie? 
Eforturile acestea le-ar fi făcut 
numai și pentru a susține vaporul 
și de a forța mintea omului să zboare 
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând, 
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul. 
Bătrânețea i-a stricat suplețea 
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirea lumii, 
mai oprește marea, în străfunduri, 
câte un om, să-l întrebe de vorbă... 
A strâns chiar sute de trupuri, 
a căror gură și-a isprăvit vocabularul 
în lupta cu valul. A mai adunat și corăbii,
să-și culce pe scândura lor capul.

Orice mișcare a mâinii este destinația unui imbold
al inimii, surprinsă în iubire. 
Numai după căderea omului în somn, 
imboldul revine în brațe, 
cu dorul de a se exterioriza,
al inimii frânte ca pâinea.

Opresc apă în găleata calului. 
Nu mai e curent electric. 
Pompa de la fântână, evident, stă. 
Tata: „Vreau să dau apă calului 
și nu mai merge pompa”. 
-I-am oprit eu în găleata roșie. 
Tata: „Am vărsat-o. Voiam să-i dau apă proaspătă”. 
-Și i-ai dat!

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

            Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.